Ludmila Ulitkaia - Imago

Olia îl implora pe Ilia să mai aştepte un an. El stătea ca pe jăratic: voia să
plece, să plece cu orice preţ. Voia într-adevăr să plece. Zvonuri neplăcute se
buluceau în jurul numelui său, şi se temea să nu ajungă la urechile Oliei. Brusc,
fără să intre în toate detaliile, Ilia o anunţă pe Olga că trebuiau să divorţeze
cât mai repede, de vreme ce ea nu poate pleca din cauza lui Kostia.
Pentru Olga era o adevărată catastrofă, dar una stranie, care nu era
obligatoriu să se întâmple… Într-adevăr, nu prea înţelegea de ce Iliuşa se
grăbea aşa de tare. Dacă mai aşteptau un an, plecau împreună cu Kostia. Mulţi
prieteni plecaseră deja care încotro. Putea să mai aştepte…
Ajunşi la un punct de unde nu mai era cale de întoarcere, ei înaintară actele
pentru divorţ. Începu atunci luna de miere, dar altfel de cum trebuia să fie. În
aşteptarea despărţirii – un an, doi, cine să ştie? – relaţia lor căpătă accente
acute, de dulce încântare şi amărăciune. Sentimentul acesta amestecat îl
cuprinse până şi pe Kostia. Se afla la vârsta când, pare-se, tinerii se
îndepărtează de părinţi, dar el se agăţa de Ilia încercând insistent să curme
singurătatea celor doi.
În aceste condiţii extreme, iubirea lor luă foc, şi-n flăcările ei din noapte se
năruiră ultimele bariere, îşi făcură promisiuni întărite de jurăminte, îşi
făgăduiră atâtea lucruri imposibil de îndeplinit, de parcă aveau cincisprezece
ani, şi nu aproape patruzeci. Îşi jurară că dacă vor întâmpina obstacole, îşi vor
dedica tot restul vieţii încercării de a se regăsi.
Mecanismul plecării fu declanşat. Demersurile se încheiară neobişnuit de
repede: la două săptămâni după ce înaintă actele, Ilia primi autorizaţia de
plecare. Alese ruta cunoscută: la Viena, şi de acolo – oriunde.
Aranjară să petreacă seara de rămas-bun în apartamentul unor prieteni –
locuinţa din Moscova a generalului nu era potrivită din multe motive.
Despărţirea fu agitată, cu emoţii de toate felurile, atingând cote înalte sau
joase: nici chiar ca la înmormântare, nici ca la zi de naştere. Şi una şi alta,
într-un anumit sens.
La Şeremetievo, în mulţimea celor care părăseau ţara pentru totdeauna,
oameni nervoşi şi transpiraţi, împovăraţi cu copii, bătrâni şi bagaje
voluminoase, Ilia făcea figură aparte, arăta foarte liniştit, nu avea nici un
bagaj. Trimisese deja colecţia de cărţi în străinătate prin curier diplomatic, cu
ajutorul prietenului de la ambasadă. Acelaşi prieten trimisese şi negativele
arhivei foto. Colonelul Cibikov nu fusese, probabil, informat.
Multe detalii rămaseră neelucidate. De ce, de exemplu, colonelul Cibikov,
ajuns general la vremea aceea, l-a ajutat pe Ilia să plece, ce planuri avea în