Ludmila Ulitkaia - Imago

Se vedea cât de colo că Margarita Glebovna, care stătuse tăcută lângă uşă,
era nemulţumită acum, îi şoptea ceva bărbatului aşezat pe scaun.
— Rusul nu poate fără asta, doctore. Vodca linişteşte sufletul, îmbunează
viaţa. Trebuie s-o ştiţi şi dumneavoastră, nu-i aşa?
Dulin înţelese acum despre ce era vorba: Piotr Petrovici voia cu orice preţ
să fie trimis la tratament. Mai răsfoi o dată dosarul: din însemnările doctorilor
reieşea că Piotr Petrovici petrecuse patru ani în închisoare, din 1968 până în
1972, şi că starea lui fizică fusese proastă în momentul acela. În dosar se afla
şi expertiza de la Riga, în care scria negru pe alb: „Are conştiinţa deplină, se
orientează corect, e consecvent în idei în timpul discuţiilor, are un discurs
coerent, cu sens“. Era declarat responsabil de faptele sale. Dar hârtia nouă,
pregătită s-o semneze el, constata că pacientul are paranoia alcoolică. Cu un
semn mare de întrebare.
Conştiinţa lui Dulin nu putea să se împace cu aşa ceva. Îşi frământă mintea
ca şcolarul la lucrarea de control şi, venindu-i pe loc ideea, găsi concluzia
corectă – introduse după cuvintele „paranoia alcoolică“ un singur cuvânt:
„atipică“. Acest cuvânt aşeză lucrurile la locul lor – caz atipic! Piotr Petrovici
nu era nebun, ci un om sucit. Nu era însă rău să fie trimis la tratament. Într-o
instituţie medicală va fi hrănit cum trebuie. Era clar acum de ce vorbea cu
atâta însufleţire despre consumul de alcool. Dădea de înţeles că era de acord
să se trateze. Şi Vinberg amintise de unul, Rilke, care voia mai mult decât
orice să fie declarat iresponsabil şi trimis la tratament.
Mai stătură de vorbă puţin şi Dulin scrise concluzia cu inima uşoară: „Se
observă leziuni ale organelor interne, o serie de modificări la nivelul
sistemului nervos central: encefalopatie alcoolică, amnezie retrogradă. DS.
Paranoia alcoolică atipică…“
Îşi puse semnătura frumoasă.
Şi se uită la ceas – două şi jumătate.
„Două şi jumătate, îşi zise Piotr Petrovici. Am pierdut masa din cauza
Esculapului ăstuia, dracu’ să-l ia. Sora mi-o fi păstrat ceva?“ se întrebă
generalul înfometat cu o nelinişte uşor indiferentă.
Dulin intră la el în secţie, scoase din servietă sandviciurile pregătite de
Nina şi îşi turnă un pahar de lapte. Bucătăreasa de la institut îi punea
întotdeauna deoparte o jumătate de litru. Termină de mâncat şi se uită prin
două reviste care zăceau de mult timp pe masă, fiindcă venise vremea să le
predea la bibliotecă. Pe urmă trecu pe la Vinberg. În fosta magazie cu lenjerie,
transformată acum într-un fel de cabinet sau cămară, totul era acoperit cu cărţi,