Ludmila Ulitkaia - Imago

stricate, necrăpate, şi le ascunde în căruţa cu care veniseră şefii, le pune în aşa
fel ca ei să-şi aşeze pe ele cururile sătule şi să le crape. Şi se-ntâmplă ca
primul secretar să se aşeze cel dintâi şi să spargă oul împuţit. Se aude un
pocnet uşor, putoarea se răspândeşte în tot satul. Ce-au mai râs! Altă dată o
apucă pe Zinaida durerea de măsele. Cum Lioşa ciobanul era beat turtă, se
duce ea la Kaşino să-i scoată dintele. La doctor se aşază în scaun şi de frică se
scapă pe ea… De la Kaşino, pe numărate, optsprezece kilometri aleargă pe jos
ca nebuna. Acasă se pomeneşte că n-o mai doare: s-a spart puroiul pe drum.
Îşi aminteau şi de bărbaţii lor. Odată chiar s-au luat la ceartă: şi-a adus
aminte Marfa că-n ’26 Zinaida şi-a făcut de cap cu bărbatu-său la chef. La
rândul ei, Zinaida i-a zis de la obraz că Lioşa ciobanul ocăra oile cum îi venea
la gură, da’ se căţăra pe ele. Lioşa era fratele bun al Marfei. Şi din vorbă rea
în vorbă rea au ajuns cât pe ce să se păruiască. Niura a salvat situaţia: s-a pus
să zică o strigătură tocmai potrivită, despre cine pe cine se caţără, şi au
izbucnit toate în râs. Şi au luat-o din nou cu amintirile despre evenimente
trecute, nu de tot uitate – cum „i-au înfomeţit cumuniştii“, cum le-au luat
bărbaţii. Tac un moment, iau o gură de băutură. Râd, beau iar. Între ele nu
pomeneau de lucruri triste – se bucurau din nimic, râdeau din nimic sau dacă
se ivea vreun prilej cât de mic, se luau peste picior, se înţepau, dansau şi
cântau, o făceau uneori şi pentru Boris Ivanovici, dar de cele mai multe ori
pentru ele însele, se veseleau din toată inima.
Boris Ivanovici mai primi un cadou din partea casei lui Nikolai
Mihailovici: trei cutii cu creioane colorate pentru şcoală. Nu punea mare preţ
pe cârpăcelile din metal lucrate cândva de mâna lui, se socotea grafician.
Creioanele colorate îl treziră pe pictorul din el, începu să facă desene haşurate
în culori: albastru, verde, negru, şi rezultă o frumuseţe stranie, în mai multe
straturi.
Se simţea acum în pielea învăţatului care prinde în câteva schiţe o lume
dispărută. Bătrânele povestesc încurcat istorii de tot felul, râd, au feţele
zbârcite, vesele, şi Boris Ivanovici stă la masă şi desenează, scârţâie cu
creionul şi-i ies imagini minunate. Isprăvi o bună parte din rulouri.
Se aşternu zăpada, în locul toamnei mizerabile, cu umezeala şi cenuşiul ei
trist, veni iarna albă, care se întipări în mintea lui Boris ca o pată luminoasă,
orbitoare chiar, ca o poiană însorită în miezul vieţii terne.
Cât fu ziua de lungă, nu prea lungă la sfârşit de noiembrie, Boris Ivanovici
se plimbă în jurul satului. Băltoacele erau îngheţate, putea să se îndepărteze
mai mult, dar zăpada îi trecea peste pâslari, aşa multă căzuse.