Ludmila Ulitkaia - Imago

Se spăla şi pleca din casa pângărită. Când nu avea cursuri, trecea să-l vadă pe
Miha. Aşa făcu şi acum.
Nici acesta n-o ducea prea bine: nu avea serviciu, nimeni nu angaja un fost
puşcăriaş, nu avea nici bani. Aliona încerca să dea lecţii particulare. Prietenii
îi ajutau din când în când, dar lui Miha îi venea greu să fie tot timpul la mila
lor. Marlen plecase în Israel în grabă, pe nepusă masă, fără să dea vreo
explicaţie, şi-i scria lui Miha, îl chema acolo. Dar Miha respingea categoric
varianta emigrării.
— Toată lumea o ţine una şi bună cu emigrarea. Şi toţi au argumentele lor –
pro şi contra. Varianta asta nu intră deloc în socotelile mele, Saniecika. Mor
dacă mă duc acolo.
Maia, care îl adora pe Sania şi nu avea încă încredere în tatăl ei pe care
abia îl cunoscuse, se căţără pe genunchii lui şi-l gâdilă după ureche. Era unul
din jocurile lor.
— Oricum murim, Miha. Muzică şi poezie există peste tot, nu numai în
Rusia, remarcă Sania.
— Muzică, da, dar nu poezie. Poezia are o limbă anume, şi limba asta e
rusa! Sunt poet, poate netalentat, dar poet, izbucni blajinul Miha. Eu nu pot fără
Rusia!
Sania nu avea ce să-i mai spună. Doar să-i spună că e poet prost. Dar cum
rămâne cu poeţii buni? Au putut? Hodasevici? Ţvetaeva? Nabokov, ei drăcia
dracului!
Miha, întocmai ca pendulul, reveni de unde plecase: Rusia, limba rusă,
metafizica rusească… Rusia, Lethe, Lorelei…
Sania încercă să-i mai taie din avânt:
— Pleacă, dragul meu, din Rusia împreună cu Lorelei a ta, că de nu, o să
dispari în Lethe a noastră, naţională, şi se ruşină de gluma lui proastă. Pleacă,
Miha. Totul e pierdut aici. Şi Niuta a murit.
Se gândi la Liza: ea rămăsese acolo, îşi abandonase bunicul, care o iubea ca
pe ochii din cap, şi trăia acum dincolo de Oglindă. Şi totuşi de ce dincolo de
Oglindă? La Viena, şi Mozart, şi Schubert… şi toată şcoala vieneză se plimbă
pe Ring.
În timp ce cobora pe scări, Sania începu în gând o frază lungă pusă pe
muzică – corzile sufereau, răsunau alămurile, saxofonul alto scotea sunete
asemănătoare vocii unui negru, şi cuvintele apăreau cu chiu, cu vai, neclare,
dar necesare.
— Niuta s-a dus, s-a stins, şi-a luat zborul, sărmana, degetele ei scheletice,