Ludmila Ulitkaia - Imago

lui, ori Kosaciov era chiar Gleb Ivanovici.
Atrasă de strigătele lui, îngrijitoarea Polina Matveevna aruncă un ochi în
cameră şi plecă, apoi reveni imediat cu o ceşcuţă albă, i-o vârî sub nas lui
Gleb Ivanovici, îi aplecă uşurel capul cu părul căzut pe alocuri şi-i dădu să
bea:
— Încetişor, încetişor, Gleb Ivanovici! Să nu vărsaţi apişoara!
Miha se dumiri, în sfârşit, că are în faţa lui un nebun şi că el însuşi i-a
provocat criza călcând pe o bătătură necunoscută din psihicul lui.
Polina Mateevna îi făcu nişte semne foarte grăitoare, bine cunoscute
salariaţilor internatului, indicându-i să-şi ia tălpăşiţa cât mai repede de acolo.
Miha îşi luă plicurile şi o şterse.
Volski! Volski, personajul lui Daniel, se prăpădeşte într-un spital de
psihiatrie! Şi ăsta e o victimă! Şi Gleb Ivanovici e o victimă, aceleaşi forţe îl
făcuseră să-şi piardă minţile. Demonii, demonii… Cum scria Voloşin? 65
„Cutreieră pământul, orbi şi surzi şi muţi, lăsând semne de foc în negura careşi
desface larg pulpana…“, recită el versurile în gând. Îşi zise că e o greşeală
în legătură cu accentul. Oricum suna extraordinar. Şi din nou se gândi la Gleb
Ivanovici: nici el nu era vinovat. Aşa îşi frământa mintea Miha, cuprins de
tristeţe pe drumul de întoarcere, în autobuzul care îl ducea la tren.
Gleb Ivanovici figura în evidenţa unui dispensar de psihiatrie. Biografia lui
era destul de întortocheată. În timpul războiului fusese exclus din SMERŞ 66 .
Ocupa postul de administrator, nu de pedagog, şi nu fără motiv. Cu
diagnosticul lui, nu avea dreptul să lucreze cu copiii. Era om cumsecade, iubea
copiii, avea un fel de corectitudine isterică, aproape nemţească. Poate că
datorită acestei ultime însuşiri îl denunţă pe Miha chiar a doua zi, nelăsând
treaba de azi pe mâine.
Habar nu avea Miha că denunţul lui Gleb Ivanovici îşi urma cursul încet,
dar sigur către locul unde se închideau toate robinetele şi toate drumurile. În
virtutea unui lasă-mă să te las general, caracteristic modului de viaţă sovietic,
şi în virtutea legii că o nenorocire nu vine niciodată singură, se întâmplă ca
dosarul de confirmare pentru aspirantură al lui Miha să ajungă la institut în
acelaşi timp cu denunţul care se târâse ca melcul până la acelaşi institut. Când,
două săptămâni mai târziu, cele două dosare se întâlniră pe biroul tovarăşului
Korobţov, şeful Secţiei Întâi, acesta îl sună pe Iakov Petrovici şi-l chemă la
el. Membrul corespondent al Academiei de Ştiinţe Pedagogice, în vârstă de
şaptezeci şi opt de ani, se duse în goana mare la tovarăşul Korobţov şi acesta
îi trase o săpuneală de să-l ţină minte.