Ludmila Ulitkaia - Imago

Asociaseră asta, nu fără temei, cu arestarea lui Serghei Borisovici, tatăl
Alionei, despre care ştiau că se afla şi el închis la Lefortovo.
Ajunseră la închisoare aproape de miezul nopţii, erau trei: Ilia, Sania şi
Viktor Iulievici. Ilia avea în rucsac o scurtă nouă şi o pereche de jeanşi noi.
Cumpărase şi ghete noi, cu un număr mai mare decât purta Miha. În schimb
arătau minunat.
Erau trei ieşiri prin care puteau să-i dea drumul: pe la intrarea principală,
prin uşa din clădirea unde se făceau anchetele penale şi pe la intrarea de
serviciu. Supravegheară atent uşile toată noaptea şi dimineaţa până la ora
douăsprezece. Apoi se duseră să ceară informaţii, şi o tanti-soldat din spatele
ghişeului le spuse că Melamid ieşise deja.
Se repeziră să-i telefoneze acasă. Aliona răspunse la telefon cu o voce
scăzută, venind parcă de departe:
— E acasă. Veniţi.
A reieşit că-i dăduseră drumul dimineaţa, la opt, şi prietenii nu-l văzuseră.
Luară taxiul şi după douăzeci de minute intrară în fugă în blocul unde locuia
Miha. Liftul nu funcţiona. Sania şi Ilia zburară pe scări până la etajul cinci, în
vreme ce Viktor Iulievici, slăbit serios, gâfâia rămas în urma lor, cu două etaje
mai jos. În timp ce-l aşteptau, băieţii sunară la uşă, şi le deschise chiar Miha.
Mai bine zis umbra lui ştearsă, jigărită. Imediat Ilia se grăbi să spună ceva în
legătură cu asta ca să evite o eventuală explozie a emoţiilor:
— Chiar că eşti o umbră!
Miha izbucni în râs, redevenind el însuşi, băiatul de odinioară:
— Nu-s o umbră! Sunt ce a mai rămas din ea!
Viktor Iulievici ridică mâna, făcând gestul cunoscut lor din copilărie, şi
începu să recite:
Şi iar venind regeasca umbră,-n ea
Pe tatăl vostru-ntocmai l-am văzut. 82
Şi totul intră pe făgaşul normal. Se bătură prieteneşte pe umăr, îi împuiară
capul lui Miha cu întrebări şi se repeziră toţi deodată să intre în camera care,
în ciuda idealului de viaţă austeră şi retrasă, arăta acum înecată în calabalâc –
masă, pat de copil, draperie despărţind locul de dormit al copilului de restul
camerei, semănând din ce în ce mai mult cu fosta cameră a mătuşii Ghenia.
Abia culcată pentru somnul de după-masă, Maia se trezi şi începu să urle.
Aliona se repezi în spatele draperiei s-o liniştească, apoi o aduse s-o vadă
oaspeţii, şi fetiţa întinse mâinile spre Sania, singura persoană cunoscută. Sania