Ludmila Ulitkaia - Imago

desenele lui tot mai rele şi mai biciuitoare. Duceau o viaţă îndestulată în
comparaţie cu alţii. El absolvise Liceul de Artă Stroganov, secţia de artă
artizanală, aşa că nu ajunsese un artist plastic în adevăratul sens al cuvântului,
era un executant, dar câştiga mult mai bine decât adevăraţii artişti, în atelierul
unde curgeau comenzile de mii de ruble.
Uneori îl angajau ca particular artiştii cu nume sonore, îi ajuta să facă
decoruri din metal sau panouri pentru palatele culturii de diverse feluri –
cultura feroviarilor, cultura metalurgiştilor, dar socialistă întotdeauna. Tot
lucrând asemenea opere de artă, începuse să le urască, să se înrăiască, să fie
din ce în ce mai sarcastic şi să imagineze caricaturi având ca subiect viaţa în
socialism, care ameninţa să devină în curând complet comunistă.
Se dedicase cu totul pasiunii de caricaturist. Era artist-meşteşugar pentru
lucrări în metal, dar desenul devenise bucuria, odihna şi liniştea lui, locul unde
îşi vărsa nervii, supărările. Odată fusese invitat să participe la o expoziţie
într-un apartament şi fusese remarcat imediat de un grup foarte mic de artişti
clandestini.
Apăruseră şi admiratorii artei sale clandestine – avusese primul succes cu
muncitorul şi colhoznica făcuţi din celebrul salam atât de jinduit, desenaţi,
bineînţeles. Datorită prietenului Ilia, salamul ajunsese până şi-n Germania de
Vest şi apăruse într-o revistă puternic antisovietică, cum erau toate revistele
lor. După acest succes, lui Boris nu-i mai păsă de onorariile grase şi cea mai
mare parte din timp şi-o petrecea mâzgălind cu creionul pe hârtie.
Aici, la Danilovî Gorki, îi pieri cheful să deseneze salamuri. Nici urmă de
salam în sat, şi nimeni nu-l râvnea. Boris nu dorea nici să facă desene cuminţi
după natura la fel de cuminte, care îi entuziasma atât de mult pe toţi cei din
familia lui Nikolai Mihailovici, pe toţi până la unul, mari şi mici. Aproape că
n-a desenat nimic toată vara.
Se apropia luna septembrie, se apucară să facă pregătiri pentru oraş:
umplură feţe de pernă cu ciuperci uscate, înşirate pe aţă, cu zmeură şi fragi
uscate în cuptor. Fără dulceaţă anul acesta – nu aveau provizii de zahăr, şi
oricum nu puteau transporta multe borcane. Băgară în beci castraveţii muraţi şi
ciupercile marinate, îngropară cartofii noi.
În timpul iernii Nikolai Mihailovici trecea întotdeauna împreună cu fiul său
pe la casa de la ţară pentru o „mică inspecţie“ – să vadă ce-i cu ea şi să care
proviziile la Moscova. Spre deosebire de călătoria pe apă din timpul verii,
drumul era mai dificil de străbătut iarna – trebuia să mergi cu trenul, pe urmă
cu autobuzul şi să parcurgi pe jos încă şase kilometri prin pădure. Maşinile nu