Ludmila Ulitkaia - Imago

prăjiturele, se apropie de pian ca boxerul de ring, cu capul masiv, aplecat
puţin, şi cu mâinile în lungul corpului. Lăsă din mână geanta, aceasta căzând cu
zgomot în dreapta pedalelor, scotoci sub chefir, scoase de acolo notele şi le
puse pe pupitru. Apoi se aşeză pe taburetul rotitor, o clipă îşi legănă pe el
corpul uriaş şi îşi ridică privirea în sus, cercetând cu atenţie pe tavan o
indicaţie greu de descifrat. Era clar că a primit indicaţia aşteptată, fiindcă
închise ochii şi luă un acord plin ca harbuzul copt. Urmă al doilea, apoi al
treilea. Erau acorduri ciudate, anunţau că urma ceva neobişnuit.
— Aşază-te, îi şopti Iuri Andreievici lui Sania, o să dureze optsprezece
minute, un ritm susţinut.
Asemenea muzică Sania nu mai ascultase. Ştia că ea exista, cântată parcă în
duşmănie, respingând tradiţia romantică, nesocotind reguli şi canoane. Valul
reacţiilor potrivnice, dezaprobatoare ajunsese până la el, dar era prima dată
când o asculta pe viu. Asculta ceva absolut nou, dar nu pricepea cum era
construit. Urechea lui era obişnuită cu altfel de muzică, o muzică „normală“,
mult mai inteligibilă, mai apropiată, îi plăceau intrările în profunzime,
atingerea insistentă, aproape obsesivă a sunetelor, savura dinainte
deznodământul, ghicea sfârşitul frazei muzicale…
Ştia cât de stupide şi lipsite de conţinut erau încercările de a reda conţinutul
muzicii printr-un limbaj pseudopoetic, special gândit ca să aibă efect – suna
întotdeauna pretenţios şi fals. Mai ştia că muzica nu se traducea în imagini
literare şi vizuale. Îl iritau adnotările din programele de sală: cum să-l
înţelegem pe Chopin sau ce a vrut să spună Ceaikovski.
Era ca şi cum copilul mic se uită nedumerit la preocupările adulţilor şi
exclamă: cât pot fi de proşti!
Muzica pe care o asculta acum îi cerea atenţie încordată. „Textul ăsta e întro
limbă necunoscută“, îi trecu prin minte lui Sania.
Sunetele ieşite din mâinile bătrânei erau uluitoare. Îl mai încercase de
câteva ori o asemenea emoţie, o simţea cu întreg corpul. Părea că ele îi umplu
ţeasta şi i-o dilată, că un proces biologic necunoscut i se declanşează în corp,
asemănător cu felul în care se produce hemoglobina sau cum lucrează
atotputernicul hormon în sânge. Ca respiraţia sau fotosinteza, ceva legat de
natura însăşi…
— Ce-i asta? îşi întrebă vecinul în şoaptă, uitând de regulile bunei purtări.
Acesta zâmbi cu buza de sus despicată.
— Stockhausen. Nimeni nu-l cântă la noi.
— E sfârşitul lumii!…