Ludmila Ulitkaia - Imago

la şcoală se termina prima oră. Conform unui vechi obicei ţărănesc, bătrânele
îi aduceau lui Viktor Iulievici ba ouă, ba brânză de vaci, ba turtă de ţară, care
avea o proprietate uimitoare: era incredibil de gustoasă când era caldă şi era
de nemâncat când se răcea… De când lumea şi pământul, preoţii, doctorii şi
profesorii erau plătiţi în natură. El împărţea ce primea cu Marfuşa, femeia de
serviciu, o văduvă ursuză, ciudată, dar de băut bea de unul singur. Nici mult,
nici puţin – o sticlă în fiecare seară. Înainte să adoarmă, citea din singurul
autor care nu-l plictisea niciodată.
Era nevoit să predea nu numai literatură, ci şi geografie şi istorie.
Directorul şcolii preda matematică, fizică şi ştiinţe sociale, care, deşi îşi
schimbaseră denumirea, rămăseseră tot la istoria partidului. Celelalte materii
– biologia şi germana – erau predate de o finlandeză din Petersburg, deportată.
Pe lângă naţionalitate, mai avea o pată în biografia ei: lucrase înainte de
război cu academicianul Vavilov 14 , care susţinuse, fără să-şi pună cenuşă-n
cap, teoria lui Weismann şi Morgan.
La Kalinovo sărăcia se vedea peste tot, bogată era numai natura timidă,
rămasă neatinsă. Poate că şi oamenii erau mai buni decât orăşenii, aproape că
nu erau atinşi de decăderea morală a celor de la oraş.
Contactul cu copiii ţăranilor i-a spulberat iluziile din timpul studenţiei:
fireşte că binele şi veşnicia nu erau anulate ca valori, dar viaţa de zi cu zi era
atât de rudimentară! Oare valorile culturale le foloseau la ceva fetiţelor
înfofolite în broboade cârpite care, înainte să vină la şcoală, izbuteau să se
ocupe de vite şi de fraţii şi surorile mai mici, oare le erau de folos băieţilor
împovăraţi vara cu muncile grele ale câmpului, potrivite mai degrabă pentru
bărbaţi? De ce să înveţe ei cu burta goală şi să-şi piardă vremea cu cunoştinţe
care nu aveau să le fie utile niciodată şi în nici o împrejurare?
Copilăria lor se sfârşise de multă vreme, erau toţi, fără excepţie, nişte
ţărani încă necopţi, dar chiar şi aceia pe care mamele îi lăsau să meargă la
şcoală, o minoritate, păreau că se simt stingheri, că se ocupă cu prostii în loc
să se apuce de treburi serioase. Ăsta era motivul pentru care tânărul profesor
avea îndoieli: nu-i îndepărta oare pe copii de la problemele vitale ale
existenţei de dragul unor zorzoane de prisos? La ce bun Radişcev? Gogol?
Puşkin, la urma urmei? Să-i înveţe să scrie şi să citească, să le dea drumul
repede acasă, să muncească. De altfel, nici ei nu voiau altceva.
Atunci a început să-l preocupe pentru prima dată problema copilăriei. Când
începea, asta se ştia. Dar când se termina? Care era graniţa care despărţea
copilul de adult? Era limpede că la ţară copilăria se sfârşea mai devreme.