Ludmila Ulitkaia - Imago

— M-au chemat iar miercuri. Mă iau cu altfel de politică acum: dumneata nu
eşti numai sionist, te-ai băgat şi-n treaba cu drepturile omului. Asta fiindcă am
semnat scrisoarea cu dreptul la emigrare. Au turbat de tot după demonstraţii.
Chelul, mereu acelaşi, îmi zice: de data asta n-o să scapi numai cu
cincisprezece zile. Ia foaia şi povesteşte în scris cum a ajuns scrisoarea la
dumneata. Cine ţi-a adus-o? Poate academicianul Saharov? Sunt cincizeci de
semnături. I-am spus că nici nu mă gândesc să mă denunţ pe mine. Mi-a
comunicat că-mi dă termen de gândire trei zile şi că mă arestează, dacă nu
scriu cine mi-a adus scrisoarea. Aşa că mult timp n-o să ne mai vedem, Tomik.
Cât de greu e trupul lui cu oase mari, îl simt înăuntru, nu-i dau drumul, nu-l
împart cu nimeni… azi o să rămân grea şi o să nasc… fie ce-o fi… n-o să fac
nici un avort… azi… dacă-l arestează, pot şi singură… să cresc copilul…
— E o situaţie nouă, pricepi?
El se sprijinise într-o mână, se ridicase în capul oaselor, se ştersese cu
marginea cearşafului de plapumă, se aşezase pe pat, cu picioarele păroase
atârnându-i pe podea.
Tamara abia dacă-l auzea. Asculta altceva cu urechea ciulită: cum plutesc în
derivă, încercând să se găsească, două grăunţe microscopice, cum înaintează
lent, au ţintă precisă, bineînţeles. Lasă să nască grasa de Lida, nevastă-sa, încă
o fetiţă, şi ea o să nască un băieţel, îl creşte singură… Deja e sigură acum. N-
o să-i ceară părerea.
Stătea lungită pe spate şi îşi mângâia burta. „Proasta de mine. Câtă vreme
am pierdut. Băieţelul mergea acum la şcoală, dacă mă hotăram pe loc“, îşi
imagina Tamara o altfel de viaţă, care nu-i era sortită.
— Ce oportunitate interesantă! Auzisem demult că lichelele astea îi lasă pe
evrei să plece pe bani. Nu mi-a venit să cred. Exact ca-n 1939, în Germania:
evreii bogaţi plăteau o căruţă de bani ca să scape de lagăr. Pe urmă nu s-a mai
putut. Închipuie-ţi că şi azi funcţionează mecanismul ăsta.
— Cum? La noi? se mirase Tamara, uitând pentru o clipă de fătul din
imaginaţia sa.
— Da, la voi! La voi! La cine altcineva? zisese încruntat Marlen. La
mătuşă-mea a venit unul, un consătean de-al ei. Din târgul lor, e croitor de
meserie, aşa cum trebuie. Foarte bun croitor. Coase pentru unul cu funcţie
importantă. Şef mare, nu vreau să-i spun numele.
Marlen ciocănise uşor în perete, apoi se aplecase la urechea Tamarei şi-i
şoptise ceva.
— Nu, eşti într-o doagă! Glumeşti? Nu-mi vine să cred, îi zisese mirată