Ludmila Ulitkaia - Imago

Umbra lui Hamlet
Ilia avea o invitaţie la avanpremieră, cu o zi înainte de premieră. I-a făcut
rost de ea Alik, tehnicianul cu luminile din teatru, prietenul lui de demult. Nici
vorbă să găsească un bilet la premieră, erau vândute toate. Invitaţia era pentru
o singură persoană. Pentru Olia. Ea radia de fericire.
Spectacolul se juca „pentru rude“, sala era plină ochi, se stătea şi pe
culoarele dintre rândurile de scaune. Primele două rânduri nu erau destinate
spectatorilor obişnuiţi – locurile erau ocupate de realizatorii spectacolului:
frumosul Liubimov, arătând ca un căpitan de oşti înaintea bătăliei – putea
foarte bine să joace rolul regelui galopând maiestuos, al marelui criminal sau
al lui Dumnezeu însuşi –, scenograful încruntat, cu o gură mare de broască,
tânărul compozitor uscăţiv, asistentul regizorului, alte câteva persoane
necunoscute, implicate.
Cum intră în sală, Olia simţi că o ia cu frig, atât era de exaltată şi
emoţionată, parcă trebuia să dea un examen important. Totul arăta grandios, cu
majuscule: Teatru, Regizor, Hamlet, Shakespeare, Vîsoţki însuşi. Se aşeză în
penultimul rând din spate, într-o parte a lui, şi mult timp îşi suci capul în toate
părţile, fiindcă şi publicul era la înălţimea evenimentului, doar nume ilustre,
toate cu majuscule, şi chipuri aproape toate încântătoare. Pe urmă simţi mâna
cuiva din spate pusă pe umărul ei – şi o voce profundă, plăcută, pronunţându-i
numele, parcă întrebând-o:
— Olga?
Se întoarse. Ceva îi era cunoscut în figura orientalului corpolent.
— Karik? Mirzoian? se bucură Olga văzându-l pe fostul coleg de an, uitând
în prima clipă că el o dăduse afară mai întâi din comsomol, apoi din
Universitate. Exact în ordinea aceasta.
Lui i se lăţi faţa de bucurie, şi Olga se lămuri pe dată: grasul credea că ea
uitase cele întâmplate. Să-l ia dracul, ce importanţă mai are!
În momentul acela începu să se mişte plutind încet cortina de un maroniupământiu,
ridicând un nor de praf. Totul amuţi şi apăru înaintând uşor Vîsoţki,
un Hamlet nu foarte înalt, în ceva negru, semăna cu un trening. Fără să
privească la sală, rosti ca pentru sine din adâncul scenei:
— Larma-i stinsă. Scena-i goală, mare… 60
Te lua cu furnicături peste tot, pe mâini, pe spinare. Şi aşa până la sfârşit,
curgea totul dintr-o singură suflare, de ziceai că textul abia acum se năştea, că-