Ludmila Ulitkaia - Imago

După cincisprezece minute îl trezi pe Miha, care nu se săturase de somn în
tren şi continua să doarmă în camera de serviciu.
Gleb Ivanovici se aşeză pe taburet şi-i şopti aproape strigând:
— Măcar ştii ce mi-ai strecurat hoţeşte în mână?
În momentul acela Miha îşi dădu seama cât de idiot fusese şi încercă s-o
dreagă, bălmăji ceva neînchipuit de ridicol despre adevărul profund
descoperit de el în scrierile cu pricina, la care adăugă nişte scuze nelalocul
lor, cum că-l alarmase pe Gleb Ivanovici cu o asemenea literatură periculoasă.
Acesta trecu de la şoaptă la strigăte adevărate. Îl învinui pe Miha de toate
păcatele: că e nerecunoscător faţă de puterea care îi salvase de fascism mutra
de jidan, că e un trădător, un duşman şi un criminal antisovietic.
Totul luă o turnură ridicol de absurdă. După cinci minute urlau unul la altul,
izbeau cu pumnii în masă, deşi ar fi preferat să-i trimită în figură. Toată
simpatia reciprocă se duse pe apa sâmbetei, şi nu numai atât, fiecare se socoti
furat fiindcă investise atâta afecţiune într-un om de nimic. Într-o clipă se
spulberară toate proiectele lor comune, toate bucuriile şi necazurile
împărtăşite ca între prieteni. După un sfert de oră, Miha, blajin din fire,
epuizându-şi furia în strigăte şi gesturi bruşte, fu gata să se întoarcă în locul de
unde porniseră neînţelegerile, ca să reia cu calm toate argumentele stupide pe
care i le aruncase în faţă Gleb Ivanovici. Dar acesta nu acceptă ideea lui:
ardea să se lupte şi-i înşiră acuzator o groază de greşeli şi de rătăciri, aproape
învinuindu-l de acţiuni criminale.
Gleb Ivanovici se dovedi a fi mai rezistent şi mai tenace decât Miha în
înfruntarea vocilor, strigătele ieşite din gâtul lui subţire erau puternice, cu un
timbru grav, ai fi zis că sunt ale unui bărbat gros şi pântecos, şi nu ale unei
jumătăţi de om cum era el.
Pe Miha îl părăsiră puterile, îl lăsă pe Gleb Ivanovici să urle în voie şi
dădu să-şi ia cele două plicuri cu fotocopiile.
— Să laşi aici hârtiile astea blestemate! N-o să pleci cu nimic de aici, nici
măcar cu un rând, strigă Gleb Ivanovici văzându-l ce face şi apucă de un colţ
al plicului.
Trăgeau fiecare în partea lui. În alte situaţii, pe Miha l-ar fi umflat râsul, dar
pentru asta trebuia să fie în toane bune, ori aici totul semăna cu un fel de
nebunie. Gleb Ivanovici scuipa cuvinte disparate, care nu aveau nici o legătură
cu ce se întâmpla:
— La perete! Înainte! Înainte, Kosaciov! Afară, Kosaciov! Neam de curve!
Cel mai uluitor era faptul că apărea un oarecare Kosaciov în vociferările