Ludmila Ulitkaia - Imago

care avea cuvintele potrivite, ştia să aşeze lucrurile la locul lor…
Troleibuzul B întoarse la colţul străzii, se auziră cablurile zbârnâind. Arii
Lvovici grăbi pasul: troleibuzele veneau rar seara. O uitase pe defuncta de azi.
Era pe moarte unul dintre secretarii Uniunii Scriitorilor. Arii planificase din
timp funeralii grandioase, dar era bine dacă aveau loc săptămâna viitoare, ca
să poată pleca vinerea asta la casa de vacanţă. Se grăbea să ajungă acasă, la
nevasta tânără. Acum zece ani, când era încă proaspăt văduv, a întâlnit-o la o
înmormântare obişnuită, fără fast, pe minunata şi blânda Klarocika şi s-a
îndrăgostit, şi s-a însurat, şi a avut o nouă fetiţă, Emmocika, şi viaţa i s-a
reînnoit, şi era atât de fericit, încât nici prin cap nu-i trecea că urma să-i vină
şi lui rândul să moară. Avea legături vechi cu moartea, erau prieteni apropiaţi,
o slujea nu de frică, ci din sentimentul datoriei. Nu merita el un mic rabat?
„Poate că o să trăiesc până la nouăzeci şi cinci de ani ca bunicul. De ce nu?
De la fiica mai mare, Vera, din prima căsătorie, am nepoţi deja mari, mai e
puţin şi o să am strănepoţi. Dacă o s-o lungesc până la nouăzeci şi cinci de
ani, mă aştept la nepoţi de la Emma. De ce nu? Sănătos sunt, să bat în lemn, am
o muncă grozavă – pică şi bani destui, am parte şi de respect. Doar e o muncă
interesantă, pentru suflet. Ar fi bine ca secretarul ăsta – un ticălos, ce mai – să
nu moară nici azi, nici mâine şi nici luni, s-o lungească până marţi, ca să
aranjez totul cum trebuie, fără grabă, până vinerea viitoare. Şi cu masă de
pomenire în sala Dubov pentru o sută de persoane.“
Note
40. E vorba de Vladimir Maiakovski.