Ludmila Ulitkaia - Imago

Vasili Innokientievici intra pentru a doua oară în biserică în răstimp de o
lună şi jumătate, prima oară la slujba de înmormântare a Annei Aleksandrovna,
a doua oară la parastasul ei. Înainte de asta, nu călcase în biserică vreme de
patruzeci de ani. Îşi simţi inima bătând, îl cuprinse o emoţie pe care o uitase
din copilărie, trebuia să fie sincer cu el însuşi şi s-o recunoască. Ciudat, foarte
ciudat… Poate că din cauza bătrâneţii. Corul bătrânelor cânta minunat,
cuvintele îi reveneau în minte. În spatele lui auzi cântând vocile bărbaţilor. Se
întoarse. Sania. Nepotul Niutei, băiat tare drăguţ, cânta şi el împreună cu alţii:
„Pronie cerească, de oameni iubitoare, care pe toate le îndrepţi şi tuturor după
nevoinţă dai…“
„Cum se face că ştie?“ se întrebă mirat Vasili Innokientievici.
Chiar aşa, acum patruzeci de zile nu ştia nimic din toate astea. Şi uite că
acum ştie.
Prietenul roşcovan al lui Sania plângea în hohote ca un copil. Amândoi
aveau în mână lumânări aprinse.
Pe Vasili Innokientievici îl încerca un sentiment amestecat de vină
nelămurită, melancolie şi tristeţe. Niuta, verişoară de-a doua cu el, prima şi
singura lui iubire, o poveste de dragoste care dura, cu întreruperi, din
copilărie, o viaţă paralelă ca o linie punctată, o viaţă extrem de preţioasă. Cât
de nemiloasă era soarta… Cât trăise, Niuta îi respinsese iubirea, şi el se
încăpăţânase s-o cucerească, s-o aibă chiar şi cu forţa. Ea îi răspundea parcă
în silă… şi-i zicea cu un zâmbet enigmatic şi melancolic, foarte prizat la
începutul secolului XX:
— Basile, apari întotdeauna în viaţa mea în momentele când simt că totul se
năruie, eşti salvatorul meu, numai că, să mă ierţi, tu eşti pentru mine semnul şi
întruchiparea eşecurilor mele…
Iată la ce se gândea Vasili Innokientievici în timp ce asculta cântările
minunate, cât despre decoraţiile care îi atârnau greu în buzunar lăbărţându-i-l,
pe acestea le uitase cu desăvârşire.
Pe Piotr Petrovici l-au arestat la Minsk a doua zi după ce plecase de acasă
şi în aceeaşi zi i-au percheziţionat locuinţa. N-au găsit nimic important, dar au
întors-o cu susul în jos şi au luat nişte resturi – cărţi de specialitate apărute
înainte de război, cu autografe, conspecte pentru cursuri.
Zoia Vasilievna era mulţumită că decoraţiile dispăruseră din casă. De fapt,
parcă nici nu existaseră. Toate se înlănţuiau: retrogradarea generalului,
retragerea decoraţiilor, lagărul şi boala mintală. Dar ea ştia prea bine că Piotr
avea capul sănătos, bolnavă era ţara.