Ludmila Ulitkaia - Imago

dat sfoară-n ţară că e un străin aici. Bărbaţii schimbară între ei priviri cu
înţeles.
— Mâine plecăm. Ne întoarcem la primăvară, o să-l cunoaşteţi mai bine
atunci.
Ca să-i întâmpine cum trebuie, Niura coapse plăcinte cu cartofi şi se refugie
în colţul ei, în spatele perdelei. Zinaida şi Marfa nu se arătară, din delicateţe.
— Poate ar trebui să le chemi, nu-i aşa? o întrebă Boris Ivanovici.
Era hotărât să plece din locul acesta minunat, în care stătuse atât de mult şi
cu care, în sfârşit, se obişnuise.
— Nu, ele nu vin azi. Sunt femei de la ţară, bine-crescute. Nu vin niciodată
în vizită în prima zi, nu ştiu de ce, poate ca să nu deranjeze, sau să nu pară că
aşteaptă cadouri. Sunt bine educate, acum muierile tinere nu mai sunt aşa. Uite
la Vera, vânzătoarea, o hoaţă, se-ntinde cu toţi, e nepoata Zinaidei, ar trebui să
mai treacă pe la mătuşă-sa, cu cadouri, da’ nu vrea. Băiatul Zinaidei e-n
puşcărie de doi ani, nevastă-sa beţivancă, unul din nepoţi s-a înecat anul
trecut, a rămas nepoţica slabă de minte…
Nikolai Mihailovici făcu un gest cu mâna şi zise:
— Vezi tu, Ivanîci, astea-s dramele noastre de la ţară…
Apăru Kolia încărcat cu provizii din beci.
— Toate s-au păstrat bine, n-a îngheţat nimic. Şi cartofii stau bine. Cred că
îngheaţă însă până ajungem la gară. Am luat castraveţi şi ciuperci, de cartofi
nu m-am atins.
— Păcat. Ai dreptate, Kolia, e ger mare, cartofii îngheaţă şi în autobuz.
Bărbaţii petrecură seara numai ei între ei, mâncară plăcinte, gustări reci
făcute la ţară, de dragul revederii curăţară cartofi, folosiră uleiul de post, dar
nu deschiseră conservele – le lăsară bătrânelor pentru Crăciun. Abia începea
postul Crăciunului, dar ele posteau tot anul, doar când se întâmpla vreo pârlită
de găină, care nu făcea doi bani, atunci o găteau.
Era noapte bine când, pe la ora zece, ciocăni cineva la uşă. Nikolai
Mihailovici se ridică iute de la masă, îi puse în mână lui Boris farfuria şi
paharul şi-l împinse după sobă, lângă baba Niura. Şi bine făcu: în uşă apăru
miliţianul Nikolai Svistunov, o rudă îndepărtată a Niurei. La drept vorbind, de
multă vreme nimeni nu mai ţinea cont de legătura de rudenie, fiindcă jumătate
dintre localnicii din cele trei sate din jur se numeau Svistunov, iar ceilalţi
Erofeev. Şi unul din doi purta numele Nikolai.
Svistunov îşi scoase căciula, îşi descheie mantaua îmblănită de miliţian.
Fără să rostească o vorbă, Nikolai Mihailovici luă un pahar curat şi-l umplu