Ludmila Ulitkaia - Imago

Un registru prea înalt
Casa din străduţa Potapov care văzuse cum se schimbau locatarii cu sutele
şi ai cărei pereţi fuseseră îmbrăcaţi în tapet de mătase, în stil Empire, cu
dungi, cu trandafiri, suportaseră vopseaua grosolană în ulei, verde şi albastră,
straturile de ziare, tapetul grosolan ieftin, fuseseră nu o dată jupuiţi, casa care,
într-un secol şi jumătate cunoscuse bogăţia şi sărăcia, îi adăpostise pe nounăscuţi
şi pe morţi, fusese martoră la crime şi nunţi, la reducerea spaţiului de
locuit şi la traiul în comun, de-a valma, la reparaţii mai rele decât incendiile,
la mici incendii şi inundaţii, deci această casă, în anii şaizeci ai secolului
trecut, a fost garnisită în interior cu mobilă cehească şi cu măsuţe
triunghiulare. Ea a suferit o mişcare lentă, aproape tectonică, şi doar o singură
încăpere, cămăruţa de sub scară a portarului, aflată la parter, şi-a păstrat
aspectul iniţial, destinaţia şi tot ce cuprindea în ea: avea pereţi din cărămidă
de la bun început, aşa au rămas şi după aceea, fără să li se adauge nici un fel
de stucatură; acolo se ţineau, ca şi înainte, măturile din nuiele, fiarele vechi,
găleţile cu nisip. Se mai afla acolo un furtun tare lung, încolăcit. Cămăruţa
stătea încuiată. Lacătul enorm de metal ar fi putut păzi comori mai însemnate,
dar portarului Rîjkov, cunoscut în cartier pentru înfăţişarea lui fioroasă şi
picioarele îngrozitor de crăcănate, îi plăceau lucrurile solide, printre care se
număra şi lacătul de jumătate de pud. De fiecare dată când îşi aducea vreun
iubit în cămăruţă, nepoata sa, Nadka, trăgea de el minute în şir ca să-l
deschidă. Îi plăcea s-o facă, îi plăcea de altfel „trasul“ în toate sensurile.
Demult i se aprinseseră domnişoarei poftele, trecuse la fapte ruşinoase pe
când era fragedă copilă, nici nu-şi mai aducea aminte când deprinsese meseria
asta pasionantă. În clasa a noua ajunsese o adevărată maestră şi, ca toţi
maeştrii, avea un stil al ei şi mici slăbiciuni. Nu-i plăceau bărbaţii maturi,
care se ţineau scai de ea, îi prefera pe tineri. Băieţii din clasă şi cei din
cartier, unii chiar cu un an sau doi mai mici decât ea, îi recunoşteau meritele,
nu permiteau nimănui s-o jignească, n-o vorbeau de rău, fiindcă era bunul lor
cel mai de preţ.
Bunicul Nadiei se scula dimineaţa devreme şi se culca odată cu găinile, pe
care nu le mai aveau de mult, dar organismul lui păstra amintirea vremurilor
când în curtea casei cu un etaj, proprietate particulară, existau un grajd şi două
anexe, şi într-una din ele locatarii creşteau găini. Exact în momentul când
bunicul scotea primul sforăit, odată cu găinile, Nadia lua cheia din cui şi se