Ludmila Ulitkaia - Imago

secol de viaţă trăită în emigraţie. Băură vin italienesc.
Gazda mâncă pateurile direct din cutia de carton. Se şterse la gură cu mâna,
aşa cum fac oamenii simpli.
— Ce faceţi? Ne recitaţi ceva?
Liza era spontană şi bine educată, dar spontaneitatea întrecu buna creştere.
Din cauza asta se fâstâci, nu era însă cazul. Poetul voia să recite fără să fie
rugat, avea nevoie să pronunţe cu voce tare – să simtă tremurul aerului, o
dovadă a vieţii:
Micile oraşe care ascund adevărul,
Dar la ce bun să-l spună, când ieri… 94
Recită poezia, era complet nouă, pe urmă mai recită una.
Sania observă că Liza îşi suceşte degetele ca în poziţia mudrā. Avea din
copilărie dureri de cap groaznice, se lupta cu ele luând pastile sau biluţe
homeopatice, şi, în ultimii ani, ţinându-şi degetele în poziţii complicate. Magie
indiană. De obicei migrenele o apucau după concerte şi câteodată după
zborurile intercontinentale. Şi acum, din cauza poeziilor. Părea că înţelegerea
poeziei era o treabă dificilă.
Liza îşi apăsă fruntea cu degetele încrucişate.
Stăpânul casei se întrerupse din recitat. Termină de băut vinul.
„O doare capul“, ghici Sania.
— Să nu pună Sania puţină muzică? întrebă Liza. Nu prea tare.
— Să-ţi dau o pastilă? îi propuse gazda.
— Nu, mă întind aici, dacă se poate.
Liza se întinse pe canapea.
Sania puse caseta. Era ultima sonată al lui Beethoven în interpretarea lui
Eschenbach. În general Sania nu suporta să amestece conversaţia cu muzica.
— Iată-l pe Eschenbach, zise el apăsând butonul.
Liza şi Sania schimbară priviri de la primele acorduri.
Poetul le surprinse privirea şi-i zise soţiei:
— Ei aud ceva ce noi, simpli muritori, nu auzim.
Ea îl aprobă mişcându-şi bărbia.
„Ce chip senin şi frumos… Madonna lui Lippi? Nu. Dar e acelaşi gen. De
unde vine? Ah, Natalia Goncearova, bineînţeles.“
Sania zâmbi gândindu-se ce târziu a făcut descoperirea.
La un moment dat, Maria coborî la fetiţă. Se întoarse, mai rămase puţin,
apoi plecă definitiv.