Ludmila Ulitkaia - Imago

trecu prin minte că le-a jucat cineva o festă: un bărbat slab, cu o figură
oarecare, îmbrăcat într-un pulover vechi, îi primi stând pe pat într-o cămăruţă
ticsită până la refuz de lucruri. Aişé se bâlbâi îngrozitor, aşa că Miha trebui să
povestească istoria lui Mustafa de-a fir a păr, începând cu momentul în care se
cunoscuseră la Bahcisarai.
Academicianul, sau falsul academician, asculta cu atenţie, dădea din capul
aplecat înainte, având aerul că înţelege ce i se spune, punea câte o întrebare
arătând că ştie bine problema. Pe urmă notă pe o bucată de hârtie numele şi
patronimicul şi le propuse să bea un ceai.
Se mutară în bucătărie, unde trebăluia o femeie în vârstă, cu ochelari.
Într-un colţ şedea o bătrână cu o bonetă de lână. Tânărul cu găleata de gunoi
luă un pahar cu ceai şi nişte biscuiţi şi se retrase undeva la capătul
coridorului.
Aişé atinse uşor ceaşca ieftină, decorată cu buline, şi se trezi spunând lucrul
care nu-i dăduse pace în ultima jumătate de oră:
— Nu mi-am închipuit, Andrei Dmitrievici, că academicienii trăiesc atât de
modest.
Miha se înroşi tot de ruşine: prostuţă provincială!
Doamna în vârstă cu ochelari începu să râdă:
— Trăiesc modest, fetiţo, numai academicienii care scriu scrisori în
apărarea tătarilor deportaţi.
Aişé îşi dădu seama imediat ce prostie lăsase să-i scape, obrajii i se făcură
roşii ca purpura şi faţa i se umplu de sudoare.
— Iertaţi-mă, vă rog! Înţeleg despre ce-i vorba, dar n-am fost prevenită.
Apăru imediat un cuplu de tineri, fiica femeii cu soţul, şi cum nu mai
încăpeau toţi în bucătărie, Miha şi Aişé plecară, eliberând taburetele.
Academicianul promise să scrie o scrisoare de protest privind cazul lui
Mustafa Usmanov şi o sfătui pe Aişé să dea un interviu ziariştilor americani
acreditaţi la Moscova. Promise că va organiza el întâlnirea.
Lucrul cel mai uimitor în toată povestea asta a fost că academicianul
Saharov a scris într-adevăr scrisoarea şi n-a trimis-o nici Congresului
american, nici la nu ştiu ce ziare occidentale, ci a trimis-o direct la MVD, şi
două săptămâni mai târziu, l-au invitat la secţia de pe strada Ogariov, unde l-
au luat la întrebări doi gradaţi. Era vremea când încă mai discutau cu el, nu-l
dădeau pe uşă afară, o făceau pe respectuoşii. Ceva a reuşit să facă
academicianul: datorită scrisorii lui, într-un timp scurt, o familie de tătari a
primit dreptul să se întoarcă în Crimeea. Un caz din miile de cazuri. El a