Ludmila Ulitkaia - Imago

termenul acesta nu era încă încetăţenit. Or, se ştie că, oricare sunt vremurile,
autorităţile reacţionează violent la tot ce nu înţeleg.
Profesorul depăşea limitele stricte ale cursurilor de armonie, de istoria
muzicii şi a sistemelor muzicale şi ba îi cufunda pe studenţi în Antichitatea
scăpată din vedere, ba îi făcea să descopere muzica nouă, cea mai nouă cu
putinţă. Aceasta era a doua avangardă care abia pătrundea în URSS, pe scurt,
copiii lui Webern: Pierre Boulez, Stockhausen, Luigi Nono. Şi chiar alături, pe
culoarele Conservatorului se fâţâiau deja avangardiştii locali: Edison
Denisov, Sofia Gubaidullina, Alfred Schnitke…
Totul era foarte nou şi novator, dar încă neclar şi nesigur, nimeni nu-şi avea
locul bine stabilit. Chiar şi Schönberg era o figură nouă.
Lui Sania i se învârteau toate în cap, informaţiile veneau în acelaşi timp cu
forţa valului uriaş: barocul, clasicismul timpuriu, Bach cel atotcuprinzător,
romantismul respins şi revenit apoi odată cu trecerea anilor, Beethoven părând
că duce muzica clasică până la ultima sa limită şi, în plus, compozitorii noi,
ştiinţele noi, ideile noi…
Afară ba ploua, ba ningea, zbura puful plopilor, urechile îţi ţiuiau de la
vorbăria nesuferită despre realizări şi victorii – am ajuns din urmă şi am
întrecut… În bucătării se bea ceai şi vodcă, fâşâiau paginile cărţilor
criminale, hârâiau benzile de magnetofon cu muzica lui Galici şi a tânărului
Vîsoţki. Se năşteau şi acolo sunete şi idei noi. Sania însă nu le băga în seamă.
Era lumea lui Ilia şi a lui Miha, prietenii lui din şcoală, care se îndepărtau tot
mai mult de el.
Nu era încă sfârşitul dezgheţului hruşciovian, dar Hruşciov făcuse deja
pasul înapoi, declarând public la o mare adunare a partidului: „Vorba isteaţă
cu dezgheţul a aruncat-o pezevenghiul de Ehrenburg!“
Semnalul era dat, începea îngheţul.
În bucăţica asta de timp din istorie, cunoscătorii în artele plastice preluară
ştafeta de la pricepuţii oficiali în muzică. La urechile lui Sania ajungeau, prin
Miha mai ales, doar ecourile înfruntărilor verbale din sălile Manejului, unde
îşi expuneau lucrările pictorii care nu aveau nici o legătură cu pictura oficială
sovietică.
Miha aproape că dispăru la orizont, se mutase la un internat din afara
oraşului. Mai des decât alţii îl vedea Anna Aleksandrovna – ei îi povestea
despre munca lui cu copiii surdomuţi, către care îl chema inima, deschisă, de
altfel, pentru toţi în chip nesocotit. Totuşi, inima lui nu aparţinea întru totul
fiinţelor bâlbâite, jumătatea cealaltă a ei tremura de dragul Alionei, care ba