Ludmila Ulitkaia - Imago

complicaţii. Nu era atât de sensibil ca soţia lui şi nu se grăbea să-şi scoată
fata de la inimă cu atâta hotărâre, doar a îndepărtat-o puţin, şi nici nu punea
atâta patimă cum făcea Antonina Naumovna…
Pesemne că Olga îi simţea slăbiciunea: fu primul căruia îi vorbi despre
schimbarea din viaţa ei. Mai era şi un calcul la mijloc, despre care aveau să-şi
dea seama mai târziu…
La mijlocul lui martie Olga sosi la casa de vacanţă. Cu autobuzul, ca
oamenii obişnuiţi. Într-o zi de lucru, nici dimineaţa, nici seara, ci dupăamiază.
Tocmai îi era adusă generalului mâncarea de la sanatoriul armatei din
vecinătate, livrată la domiciliu: trei feluri de mâncare şi o minunată franzelă
dulce, coaptă la un cuptor din partea locului. Olga apăru când Afanasi
Mihailovici îşi făcea de lucru cu sufertaşele. El se bucură grozav, n-o văzuse
de mult timp, şi neînţelegerile din familie se atenuaseră odată cu trecerea
timpului. Fata era veselă, la fel ca înainte, nu se sfii să mănânce jumătate din
porţia tatălui, ba chiar bău un păhărel ca să-i ţină de urât. După ce mâncă, se
cuibări cu picioarele sub ea în fotoliul din piele, cu plăcuţa de aluminiu pe
spetează – mai exista în casă ceva mobilă de la armată, pe care generalul o
cumpărase împreună cu casa de vacanţă pe o nimica toată, de la direcţia unde
lucrase. Amintindu-şi de copilărie, Olga alese să stea în monstrul ăsta drag, şi
nu în vreo vechitură din lemn, restaurată de tatăl ei, atât de ţeapănă, fără pic de
moliciune care să te îndemne la somn, cumpărată de la aceeaşi consignaţie.
— Tăicuţule, îi zise Olia cum îl striga în copilărie, vreau să stau cu tine
aici, în casa de vacanţă. Să-l aduc pe Kostia. Ce zici?
Afanasi Mihailovici se bucură, nu simţi că fata ar avea vreun gând ascuns.
— Stai, fată, cât vrei, ce mă-ntrebi? Da’ cum o să fie cu munca? Fără maşină
e cam greu…
Legătura cu oraşul era treabă complicată: se mergea până la Nahabino cu
autobuzul, care nu venea după orar, ci după cum îi trăsnea lui, şi de la
Nahabino cu trenul până la gara Riga…
— Nu-mi pasă, zise Olia râzând. Nu muncesc, studiez.
Afanasi Mihailovici se arătă mulţumit: soţia nu-i spusese nimic despre Olia,
că se apucase din nou să înveţe. Neînţelegerea fu imediat lămurită: în
momentul de faţă Olga nu studia la Universitate, ci urma, nu se ştie de ce, nişte
cursuri de spaniolă la Moscova. Se ducea la ore numai seara, dar nu în fiecare
zi, şi nu avea de gând să revină la Universitate.
Afanasi Mihailovici cumpăni lucrurile în minte, întrebându-se de ce fata a
hotărât să facă dintr-odată o asemenea schimbare, ce-o să zică soţia lui şi dacă