Ludmila Ulitkaia - Imago

Îşi îmbrăcă pijamaua în dungi, luă un vraf de cărţi şi se lungi pe divanul din
spatele perdelei. Suprema fericire.
La 9 martie, ora 10, trupul neînsufleţit fu scos din Sala Coloanelor – nişte
bărbaţi scunzi, în paltoane groase cu gulere din blană de astrahan, conducători
ai statului, purtau sicriul pe braţe.
Abia atunci ieşi Viktor Iulievici din casă după pâine şi vodcă. Nu prea erau
oameni pe stradă. De-a lungul străzilor camioanele încă staţionau, şi peisajul
arăta ca după inundaţie – pantofi şi şepci strivite, serviete despărţite pentru
totdeauna de proprietarii lor, stâlpi de iluminat distruşi, ferestre sparte la
parter. Deasupra porticului casei peretele era plin de sânge. Un câine călcat în
picioare zăcea la intrare. Îşi aduse aminte de versurile lui Puşkin:
…Nefericitu-aleargă-ndată,
Pe uliţa ştiută. Acum,
spre locuri cunoscute cată –
Nu recunoaşte nicidecum!
Privelişte grozavă!
Recită în gând până la sfârşit Călăreţul de aramă:
…În pragul casei îl aflară
Grămadă pe smintitul meu
Şi leşu-i rece, leşul greu,
Aici pe loc îl îngropară
În numele lui Dumnezeu… 22
Destul de departe de casă, pe o străduţă, era un mic magazin deschis. O
scară ducea la demisol.
Câteva femei vorbeau în şoaptă cu vânzătoarea şi tăcură îndată ce el intră.
„Cred că vorbesc despre mine“, îşi zise zâmbind Viktor Iulievici.
Una dintre ele îl recunoscu şi se repezi să-l întrebe:
— Ce-i cu nenorocirea asta, Viktor Iurievici? Lumea zice că evreii au pus la
cale învălmăşeala. Aţi auzit ceva?
Era mama unui elev din clasa a zecea, dar profesorul nu-şi aminti care
anume. Femeile simple îl numeau adesea „Iurievici“, şi asta îl enerva. Acum
însă se arătă dintr-odată ciudat de îngăduitor, fapt care nu-i stătea în fire.
— Nu, drăguţă, n-am auzit nimic de felul ăsta. Azi o să bem un pahar, două
pentru odihna sufletului şi o să trăim mai departe cum am trăit şi până acum. Şi
ce-i cu evreii ? Sunt oameni ca noi. Două sticle de vodcă, vă rog, o pâine albă
şi o jumătate neagră. Da, şi două pachete de colţunaşi cu carne…