Ludmila Ulitkaia - Imago

ducea o viaţă cu totul nouă. Procesul luă sfârşit, antisovieticii primiră
condamnările meritate şi plecară să-şi ispăşească pedeapsa, iar prietenii
îngrămădiţi în curtea tribunalului îşi strânseră rândurile.
Cuvântul disident nu era încă introdus în limba rusă, termenul de şaizecişti
era asociat numai cu adepţii lui Cernîşevski, dar în minţile isteţe încolţiră fără
mare zarvă idei tăcute ca viermii şi periculoase ca spirocheţii. Ilia i le
transmitea într-o formă accesibilă Oliei, printre îmbrăţişările lor din camera
de pe strada Arhipov, unde el locuise cu mama lui înainte să se însoare, dar
din care nu se mutase nici după aceea. Aici o aducea din când în când pe Olia,
asta se întâmpla numai dimineaţa, fiindcă mama lucra ca soră medicală la o
grădiniţă de copii de la opt la trei.
Ilia îl cunoştea bine pe profesorul trimis în lagăr, îi cunoştea aproape pe toţi
aceia care s-au îmbulzit atunci în curtea tribunalului, în plus, cunoştea toate
însemnările scrise cu litere de-o şchioapă. Îţi lăsa impresia că interesul lui
creştea pe măsură ce literele erau mai mici. Ştia bine multe lucruri despre care
nu se pomenea nimic în cărţile de la Universitate. Cunoştinţele şi le căpătase
în biblioteci, unde îşi pierduse mult timp în anii de şcoală şi după aceea. Spre
marea mirare a Olgăi, Ilia, băiatul atât de cultivat, nu avea studii superioare,
terminase doar zece clase şi, ca să nu lucreze la stat şi să scape de prigoana
autorităţilor, figura oficial ca secretar al unui academician.
Povestea lor de dragoste se consuma mai ales în picioare, în plimbări prin
locurile tainice din Moscova, pe care Ilia le cunoştea bine. Se oprea câteodată
lângă o căsuţă într-o rână, cu pridvorul înclinat şi zicea: „Asta-i casă dinaintea
incendiului, venea aici Viazemski… Mandelştam poposea aici, la fratele lui…
şi la farmacia asta venea soţia lui Bulgakov, Elena Sergheevna, să cumpere
medicamente pentru soţul ei…“
Cel mai bine însă îi ştia pe futurişti, toată avangarda rusă. Zăboveau ore
întregi în faţa tejghelelor din anticariate, îi cunoştea pe toţi şi toţi îl cunoşteau,
le răsfoia cărţile subţirele, tipărite pe hârtie cenuşie poroasă. Uneori cumpăra,
alteori bătea din buze. O dată a pus-o pe Olga să alerge acasă să împrumute de
la părinţi o sută de ruble ca să cumpere o ediţie rară a lui Hlebnikov.
Aşa trecu anul, şi ei continuau să se plimbe pe străduţe, să bea cu prietenii,
unul mai ceva decât altul, parcă aleşi pe sprânceană: unul era muzicolog, altul
era jocheu, un al treilea administra o rezervaţie naturală, se duceau la el pe
Oka, şi mai era unul, un preot adevărat. Cel mai drăguţ era roşcovanul care îi
învăţa pe copiii surdomuţi. Înainte vreme nu-i trecuse Oliei prin minte că
existau pe lume nişte oameni atât de interesanţi şi de diferiţi, fiecare cu