Ludmila Ulitkaia - Imago

Citirea liberă a partiturilor îi permitea să cuprindă dintr-odată tot textul
muzical şi chiar îl avantaja: citirea notelor cu ochii era pentru el modul ideal
de a face muzică, dificultăţile tehnice păreau să dispară – muzica curgea din
partitură direct în creier.
Sania studia cu plăcere partiturile pentru orchestră. Se delecta cu arta
orchestraţiei, îl bucurau grozav posibilităţile nenumărate de interpretare.
Percepţia vizuală şi, prin intermediul ei, percepţia mentală a muzicii îi
procurau însă o plăcere în plus: sunetul şi semnul, unite, făceau să apară o
imagine emoţionantă, având, poate, conţinutul ei propriu, imposibil de
descifrat la o simplă citire a notelor. Până să ajungă la studiul partiturilor,
sesizase vag că exista o formulă care îngloba structurile şi sensurile, că existau
straturi de structuri îngemănate, şi crezuse că undeva, foarte aproape, se afla
cheia care să dezlege misterul muzicii. Muzica, aşa cum o gândea el atunci, se
supunea legii evoluţiei, aceeaşi după care era organizată lumea, dezvoltânduse
de la formele cele mai simple până la cele mai complexe. Afla acum că
evoluţia muzicii putea fi urmărită nu numai în felul cum suna ea, ci şi în notele
scrise, în semnele ei, ca expresie a gândirii muzicale dintr-o epocă anume. El
constată – nu era cine ştie ce mare descoperire, o făcuseră alţii înaintea lui –
că notele scrise, adică notaţia, arătau, deşi cu mare întârziere, ce schimbări s-
au produs în gândirea muzicală de-a lungul veacurilor. De aici nu mai era mult
până la ideea de a încerca să găsească legile dezvoltării acestei gândiri, altfel
spus, să găsească legea evoluţiei sistemelor muzicale. Când Sania, prudent,
începu să-i prezinte lui Kolosov ideile sale despre evoluţia muzicii,
profesorul îi întrerupse expunerea încurcată, scoase cu mişcări sigure din
maldărul de partituri de sub masă o revistă americană de muzică şi o deschise
într-o clipă la pagina pe care voia să i-o arate: era un articol despre
compozitorul Earle Brown. Revista reproducea partitura compoziţiei intitulate
Decembrie 1952. O pagină albă pe care erau desenate o mulţime de
dreptunghiuri negre. În vreme ce Sania cerceta uluit pagina, Kolosov îi zise,
râzând pe-nfundate, că acesta nu era capătul drumului. Earle a scris mai târziu
o lucrare muzicală intitulată 25 de pagini: exact 25 de pagini cu desene, în
care nu contau nici ordinea interpretării, nici numărul muzicienilor. Imaginea
pe care încerca să şi-o construiască Sania căpăta, aşa credea el, o perspectivă
excepţională…
Cu impresia asta ar fi rămas Sania, dacă Iuri Andreievici n-ar fi tuşit ironic
şi chiar răutăcios. Sania îşi dădu seama că nu era luat în serios, se supără şi îşi
înghiţi vorba.