Ludmila Ulitkaia - Imago

fel, orientalii cu tichii brodate, neorientalii fără tichii brodate. Era cald, o zi
de februarie aproape toridă, în sală mirosea a transpiraţie stătută de anul
trecut. Recepţia era de prim rang, participau căpeteniile partidului şi
autorităţile locale.
S-a iscat o neînţelegere: autorităţile locale înţeleseseră, nu se ştie de ce, că
trebuie să facă o primire specială unei delegaţii guvernamentale dintr-o ţară
prietenă.
Chile, Peru, Columbia – totuna pentru funcţionarii partidului. Au venit să
muncească, să-şi facă datoria. Şi datoria lor era să ţină cuvântări de bun venit.
La prima cuvântare, Olia se luă cu mâinile de cap: n-o putea traduce. Se
aplecă spre Pablo şi-i explică situaţia. El dădu din cap în semn că a înţeles şi
o rugă să recite nişte versuri în rusă – îi plăcea mult cum sunau în ruseşte, le
ţinea minte imediat.
— E-n regulă, o să-ţi recit Evgheni Oneghin, romanul în versuri al lui
Puşkin, zise Olia.
Şi începu să-i recite la ureche, cu intonaţie, coordonându-se perfect cu
discursurile oratorilor. Împărţea strofele în aşa fel încât să corespundă cu
timpul cât durau intervenţiile lor şi cu pauzele când se schimbau unul cu altul.
La capitolul patru Pablo obosi. Profesorul şedea ţeapăn, cât pe ce să-l ia cu
leşin.
— Gata, ajunge, să punem capăt porcăriei ăsteia! Te implor, José, dă-mi o
mână de ajutor, măcar o dată-n viaţă!
Când oratorul, departe de a fi ultimul, îşi termină cuvântarea, şi-l aplaudară
toţi, Pablo se sculă de la locul său de onoare, cărându-l cu el şi pe prietenul
José, tovarăşul lui de călătorie puţin reticent, urmat de Olia, care nu trebuia
cărată – singură porni în fugă după ei. Pablo se plantă lângă tribuna pavoazată
cu pluş roşu şi zise cu voce puternică, de orator:
— În patria noastră avem obiceiul să le cântăm prietenilor, drept
recunoştinţă, un cântec. O să vă cânt cântecul nostru preferat, pe care Columb
l-a adus în America din Spania acum cinci sute de ani.
Şi începu să cânte. Era şlagărul La Macorina, care nu ajunsese până la
Moscova, şi cu atât mai puţin la Taşkent. Începu să ţopăie, să facă mişcări
largi cu braţele, să-l atragă pe José, care, obosit să tot joace rolul bătrânului
înţelept şi să fie mereu luat în derâdere şi tachinat, se lăsă antrenat în joc, cu
totul la dispoziţia cântăreţului.
Pablo repetă de zeci de ori refrenul „Pune-mi mâna aici, Makorina“ şi-i
veni în minte să pună mâna lui José, tot de atâtea ori, pe diverse părţi ale