Ludmila Ulitkaia - Imago

Află din spusele unchiului Efim Semionovici că, până să vină războiul, tatăl
lui lucrase acolo şi că mai erau câteva persoane care-l ţineau minte. Unchiul
dădu câteva telefoane, dar, din păcate, aceia care îşi aminteau de Isaia
Semionovici nu mai erau acolo, iar aceia care lucrau acolo nu şi-l aminteau.
Ilia o şterse din Leningrad în momentul când află că examenul de admitere
se ţinea exact în ziua când începea festivalul. Nu putea să rateze măreţul
eveniment. Îşi luă aparatul de fotografiat şi se întoarse la Moscova, ţinând
strâns în mână buletinul de identitate pe care îl arătă de cinci ori din momentul
când cumpără biletul de întoarcere de la casa gării din Moscova şi până ajunse
acasă la el; îl arătă miliţienilor, controlorilor, gărzilor care asigurau ordinea şi
curioşilor care voiau pur şi simplu să-i vadă buletinul. Numai moscoviţii erau
lăsaţi să intre în Moscova.
Ilia trecu pe la Miha. Acesta era deja student. E adevărat că nu se înscrisese
la Facultatea de Filologie, ci la un modest institut pedagogic, unde, după cum
spunea bancul, statistica admitea ca la opt fete să revină doi băieţi, unul care
se uita cruciş şi unul care şchiopăta. Tinerii ambiţioşi, fără defecte, nu se
omorau să intre la Institutul Pedagogic.
Admiterea la institut fusese floare la ureche pentru Miha. Îl avantajară sexul
şi buna lui pregătire, acestea cântărind mai greu decât defectul de a fi de altă
naţionalitate. Dar bucuria victoriei îi fu imediat umbrită: în ziua în care se găsi
înscris pe lista candidaţilor admişi, biata Minna muri de pneumonie. N-o
vizitase niciodată la spital. De trei ori pe an făcea pneumonie, şi el nu avea
cum să-şi închipuie că de data asta boala îi va fi fatală.
Acum rămăsese singur cu secretul lui îngrozitor şi cu senzaţia grea că va
rămâne cu povara ruşinii până la sfârşitul vieţii. Minna, fată slabă de minte, îl
iubea mult, şi puţin câte puţin el se deprinsese cu relaţia sexuală ciudată, cum
s-o numeşti altfel, deşi nu putea fi numit sex ce se petrecea între ei. Minna îl
pândea în cotul ascuns al coridorului de lângă closet, îl împingea într-un colţ
şi îşi lipea de el părţile moi şi calde ale corpului, până când Miha se
desprindea uşurat, roşu ca racul, tremurând tot şi pe deplin satisfăcut. De
fiecare dată îi venea să-şi curme viaţa după mozoleala asta groaznică, se jura
s-o respingă pe viitor şi să fugă, dar nu reuşea s-o facă. Ea îl alinta cu
mângâieri, avea o moliciune plăcută, unele părţi îi erau acoperite cu păr şi
asta-l tulbura, era gângavă, nu putea să dea în vileag secretul lor.
Lui îi venea să moară, se simţea vinovat şi scârbit, gândul la sinucidere se
afla permanent undeva departe în conştiinţa lui. Pe atunci nu se sufla o vorbă
despre subconştient.