Ludmila Ulitkaia - Imago

în vecii vecilor“.
A trăit opt ani la noi. În ’64 Vlădica şi-a dat sufletul.
Paşa îşi făcu semnul crucii. Chipul i se lumină, parcă se bucura.
— Câţi ani avea? întrebă Kostia.
— Avea nouăzeci de ani. Poate nouăzeci şi unu.
„Când m-am născut, bunica mai trăia. El ar fi putut să stea cu noi, în
familie“, îi veni în minte lui Kostia. Şi-l imagină pe episcop în rasă neagră, cu
crucea pe piept, stând alături de răposata lui bunică, Antonina Naumovna. Da,
părinţi şi copii… Nu, e imposibil.
Povestea se încheiase. Era două noaptea, dar rămăsese ceva neclar: de ce
venise tuşa Paşa la ei?
— N-aş fi venit eu până aici, da’ lumea zice că toată uliţa noastră o să fie
demolată. O să ne dea apartamente. Da’ cum rămâne cu mormântul? E sub casa
noastră! Trebuie să-l mutăm. Le-am zis să dezgropăm osemintele şi să le
ducem în pădurile din Murom, unde a stat el ascuns. Da’ ai noştri mi-au zis că
nu, că trebuie înmormântat cu slujbă religioasă, potrivită pentru un episcop, că
au venit vremurile când se pot obţine hârtiile trebuincioase. Să-i dea ce i-au
luat, să-i ridice pedeapsa că a stat în puşcărie. Am scris cuvântul ăsta…
Scormoni în broboade, într-un loc ascuns, şi scoase un pachet gros, învelit
în hârtie de ziar, şi din el o bucată de hârtie pe care scria „reabilitare“ cu un
scris de om bătrân.
Kostia pricepu în sfârşit ce trebuia să facă: să ceară dosarul străbunicului
său (probabil la KGB, se gândi el pe moment) şi să obţină certificatul de
reabilitare. Promise că se va ocupa neapărat, că se va informa şi va depune o
cerere.
Paşa scotoci în pachet:
— Uite, ţine, ne-a rămas un act de la el, e pentru tine. Aşa au hotărât ai
noştri, să ţi-l dăm ţie. Poate că te-ntreabă ceva acolo.
Bătrâna scoase o hârtie subţire, îngălbenită, era diploma de absolvire a
seminarului eparhial în 1892, pe numele Derjavin Naum Ignatievici…
— Despre care ai noştri vorbeşti, tuşă? El mai avea ceva rude? întrebă
Kostia când conversaţia păru că se termină.
— Care rude? Un băiat al lui, preot, a fost împuşcat, cei care l-au renegat au
murit şi ei, cei mai tineri au murit de mici, cât despre fete, doar ştii bine…
Comunitatea noastră religioasă era aparte, ai noştri nu l-au recunoscut pe
patriarh, da’ după război, părintele a zis că să mergem la Biserica mare, că
alta n-o să mai fie. Da’ îi hrănea peste poate pe ai noştri, nu se dădea în lături.