Ludmila Ulitkaia - Imago

i-o puse în faţă.
Miha termină de mâncat supa, şi Anna Aleksandrovna duse farfuria murdară
la bucătărie.
— N-am vrut să se întâmple una ca asta, îţi jur! îi zise încet Miha lui Sania.
— Cine e ăla care să vrea aşa ceva? îi răspunse Sania dând din cap.
Cu scrâşnet cumplit tramvaiul totul distruse,
Şi lumea întreagă fu schimbată, se duse,
Şi tot ce a fost încă este şi încă va fi,
Dar iată, Murîghin doar fuse.
Miha compuse versurile în ziua înmormântării lui Slava Murîghin. Toată
şcoala îl însoţi la mormânt ca pe un erou naţional. Directoarea şcolii şi doi
elevi din clasele mari depuseră o coroană de flori cumpărată din banii adunaţi,
avea litere aurite scrise pe fond roşu.
Miha, martor şi vinovat de moartea asta, după cum credea el, nu încetă să
retrăiască momentul acela, rod al neprevăzutului venit fulgerător: patinele
zburând strălucitoare prin aer, scrâşnetul metalic al tramvaiului şi grămada
informă sub roţile lui, în locul băiatului nesuferit, atât de mic şi neînsemnat,
care alerga în lungul străzii şi se scălămbăia cu un minut înainte. O jale imensă
îl copleşi pe Miha, îi cuprinse şi capul, şi inima, şi tot corpul, îi era milă de
toţi oamenii, şi buni, şi răi, pentru simplul fapt că erau slabi, fără apărare, căşi
frângeau într-o clipă oasele dacă îi atingea, fără vreun rost anume, o bucată
de metal, şi se trezeau cu capul spart, cu sângele ţâşnind, rămânând în urma lor
doar o grămadă mizerabilă. Sărmanul Murîghin, bietul de el!
Nimeni, în afară de Ilia, nu avea fotografia din 1952, cu elevii din clasă.
Toate fotografiile din arhivă erau ale sale, fotografii de autor, doar primele
două erau făcute de alţii.
Pe una o făcuse Vasili Innokientevici la ziua de naştere a lui Sania. A doua
era făcută de un fotograf de meserie: nişte băieţaşi prost hrăniţi, din perioada
de după război, stau înşiraţi pe patru rânduri. Cei din primul rând stau jos,
ceilalţi stau în picioare pe scaune, toţi înconjuraţi de spice groase, de steaguri
în falduri şi steme ca nişte bubuliţe, un cadru decorativ de maximă importanţă,
şi micuţii atât de neînsemnaţi, raşi în cap, cu profesoara cu ochi bulbucaţi în
mijlocul lor, arată a ceva adăugat, cocoţat pe scaunele din sala de festivităţi.
Murîghin şi Mutiukin stau în picioare unul lângă altul în rândul de sus, în
partea stângă cum priveşti. Murîghin se uită într-o parte, e mărunţel, cu capul
ras, inofensiv, nu dai doi bani pe el. Steklov lipseşte din fotografie, era bolnav.