Ludmila Ulitkaia - Imago

îndrăgosteau, erau iubiţi sau nu.
„E într-adevăr un Rege“, îşi zise Olga.
Şura şi Maşa se refugiară de ruşine în casă, la bucătărie. Şura plângea în
hohote, fiica ei încerca s-o liniştească:
— Doar o ştii pe mătuşa, mamă! Las’ că pleacă, o să fie bine!
Maşa nu avea nimic de-a face cu adunătura moscovită de la nuntă, avea
proiectul ei de viaţă – să se aranjeze la Moscova, să se mărite cu unul care
avea casă de la spaţiul locativ şi să termine institutul. Era la fel de
perseverentă ca mătuşa ei, dar mai din topor, nu avea fineţe.
Nunta se înteţi. În câteva minute dădură pe gât o sticlă mare de vodcă
Absolut de la „Beriozka“, rămase însă ceva trăscău în butelcile de trei litri,
cumpărate de la o vecină. Nu avu deloc succes băutura bulgărească acră
Gamza, în sticle arătoase, acoperite cu împletitură de paie, în schimb, dădură
gata o navetă cu vin de Porto. Pe masa mutată în faţa ferestrei deschise se afla
un magnetofon Ampex, trofeul Regelui adus din ultima lui călătorie peste
graniţă, care inunda grădina cu sunetele minunate şi puternice ale muzicii bebop,
dar cântecul era deplasat şi chiar supărător. Se potriveau ca nuca-n
perete: magnetofonul american, o ciudăţenie exotică, o capodoperă, jucărie
pentru băieţaşi, cu muzica rafinată a unei culturi străine, cu nunta fără nici un
dumnezeu, înecată în alcool, pe fondul verdelui blând dintr-o zi de iunie, în
care erau de toate, în afară de ingredientul absolut obligatoriu, iubirea dintre
bărbat şi femeie… În curând magnetofonul, obosit, mai scuipă câteva sunete şi
amuţi.
Sinko luă chitara şi se strânseră toţi să fie mai aproape. El îşi plimbă
degetele lungi, cu unghiile rupte şi prost tăiate, şi chitara scoase un fel de
chicotit de femeie, îi ciupi din nou strunele, şi ea îi răspunse din nou.
— Pare că vorbesc între ei, zise entuziasmată Olga.
Ilia îi puse mâna pe umăr, ei îi crescu inima de bucurie – stătuseră câteva
ore bune împreună la masă, şi ardea să se lipească iarăşi de Ilia, să-l simtă cu
trupul ei, senzaţie care începea să dispară… Îi atinse mai întâi mâna, nu
îndrăzni să se lipească de umărul lui. Dar el o atinse cu umărul, era dovada că
n-a dispărut nimic.
— Nu l-ai ascultat niciodată?
— Nu, doar în înregistrări.
— Asta-i altceva. E artist în adevăratul sens al cuvântului. Cântă cântecele
lui Galici mai bine decât Galici însuşi.
Lisa pleca seara la Helsinki. Cu trenul. La nouă şi jumătate, Serghei