Ludmila Ulitkaia - Imago

Drum fără întoarcere
Lui Ilia îi atârna la gât aparatul de fotografiat fără peliculă – i-o luaseră
grănicerii şi o expuseseră la lumină – şi în spate rucsacul gol pe jumătate.
Avea acolo rufele de schimb şi manualul de engleză, pe care îl purta în
permanenţă cu el de mai bine de doi ani. Era îmbrăcat cu o pufoaică nouă şi cu
jeanşii vechi. În jurul gâtului avea fularul împletit de Olga din fire de lână
negre şi gri, în ton cu părul său cărunt.
La scara avionului era coadă, şi mai mult de jumătate dintre pasagerii foşti
sovietici se deosebeau de nesovietici fiindcă erau îmbrăcaţi cu haine groase,
urâte, şi arătau uluiţi, unii mai mult, alţii mai puţin: lângă Ilia, un bătrân cu
căciulă de oaie icnea, o femeie din mulţime, nereperată de el, chicotea nervos.
Ilia aştepta cu nerăbdare clipa când se va afla, în sfârşit, în avion, se va aşeza
în fotoliu şi avionul va decola. Îi era clar că trecuse graniţa, că n-o să se mai
întoarcă, dar ardea de dorinţa de a se desprinde mai repede şi definitiv de
pământ. Şi tot atât de tare avea nevoie să meargă la closet.
Ştia că undeva, în spatele unui geam, stau Olga, Kostia şi alţii veniţi să-l
conducă, îi fac cu mâna şi aşteaptă, desigur, ca şi el să le răspundă în timp ce
urcă scara, dar el nici măcar nu încercă să caute cu privirea geamul în spatele
căruia se aflau. Oricum nu-i putea zări de la o asemenea distanţă. Totuşi, când
urcă sus de tot, se întoarse şi făcu cu mâna într-o direcţie imprecisă, aşa cum
făcea Brejnev de la tribună – un salut tipic comunist.
„Iată o clipă din viaţa mea, ca o secvenţă dintr-un film“, îşi zise Ilia şi îşi
regăsi calmul. Avea locul în penultimul rând, lângă fereastră. Avionul era plin
până la refuz.
Avionul decolă opintindu-se, şi Ilia îşi zise: „Sunt liber! Liber de tot!“ Când
avionul luă înălţime, pasagerii se simţiră parcă puţin presaţi de ceva, şi lui
Ilia i se păru că-şi pierde greutatea, că poate zbura şi singur, fără ajutorul
vreunui motor, doar pe aripile libertăţii fără margini.
Femeia care chicotea nervos la scara avionului avea locul în faţa lui, lângă
culoarul de trecere. Ea începu să râdă tare, cu sughiţuri. Stewardesa, înaltă ca
o jucătoare de baschet, trecu pe culoar cu un pahar de apă.
„Da, da, femeie înaltă… Asta-i bine, femeile înalte…“, dar Ilia nu reuşi săşi
ducă gândul până la sfârşit.
Pâcla cenuşie de la fereastră se limpezi, avionul îşi croi drum spre cerul
albastru, rămaseră dedesubt norii albi şi groşi, compacţi ca orezul cu lapte,