Ludmila Ulitkaia - Imago

şi bărbos, semănând şi cu Hemingway, şi cu Fidel Castro, o întâmpină
entuziasmat cu o frază pe care ea n-o pricepu decât mai târziu:
— Madonna! Şi eu care am crezut că o să ne însoţească o trupă de
kaghebeşnici! Ne-au trimis cu un înger! Păcat că e unul pentru doi!
Olia îi întinse mâna mică, având un aer foarte serios, şi el o sărută pe cap.
Profesorul stătea deoparte şi se uita dezaprobator.
Olia îi conduse cu maşina de serviciu la hotelul Metropol. Îi întrebă în holul
hotelului dacă au nevoie de ceva, le dădu două mape şi două plicuri cu o sumă
modestă de bani pentru micile lor cheltuieli. Şi le ceru semnătura.
Scriitorul îi şopti profesorului ceva la ureche, acesta se înverzi la faţă şi
mormăi nişte cuvinte neclare ca să audă Olia. Singurul cuvânt pe care ea îl
înţelese fu merda – căcat.
Scriitorul izbucni în râs şi-i dădu profesorului un cot în burtă. La recepţie
Olga completă nişte hârtii şi le dădu cheile.
— Vă aştept aici, pe urmă mergem să cinăm.
Olga se aşeză pe bancheta tapisată cu velur, sprijinită de perete, şi cumpăni
lucrurile: a fost destul de interesant, dar nu trebuia să accepte munca asta. Ce
prostie, şedea şi-i aştepta ca o slujnică. Umilitoare treabă.
Primul coborî bărbosul şi-i risipi într-o clipă gândurile. Îi zâmbi prietenos
şi-i şuşoti la ureche ca să nu audă nimeni:
— Ai observat ce mutră a făcut? I-am şoptit că e ziua noastră fără
kaghebeşnici! Că a trebuit să semnăm pentru bani. E aşa cap pătrat, că-mi vine
să-l tachinez puţin.
Zece minute mai târziu coborî şi profesorul. Intrară în restaurant. Se uitară
în toate părţile, cercetară ornamentele şi oglinzile, scriitorul plescăi din limbă:
— Luxul comunist în toată splendoarea sa.
Era mare mâncău, comandă aperitive, supă şi două feluri principale. Cât
timp mâncă, bău ca pe apă o sticlă şi jumătate de vin şi ceru explicaţii despre
bucătăria tradiţională. Profesorul se ţinea rezervat, arăta obosit. După cină,
scriitorul îi ceru Olgăi să-i conducă neapărat în Piaţa Roşie.
— O să merg puţin pe jos, zise profesorul ridicându-se în picioare.
— E foarte aproape. Suntem la două minute de Piaţa Roşie, acceptă Olia.
— Nu, nu te sfătuiesc să mergi. Am fost în 1957, la Festival. E un obicei
naţional – ca să ajungi la mausoleu, eşti obligat să te târăşti în genunchi.
Profesorul îşi agită mâinile speriat:
— Nu, Pablo, nu merg nicăieri. Rămân în cameră.
Olia îşi dădu seama imediat că e antrenată într-un joc de loterie, cu tragere