Ludmila Ulitkaia - Imago

strada Cernîşevski cu două chichineţe de camere şi când, în vederea unui
partaj echitabil, avea să facă inventarul bunurilor Niutei, de la linguri la
lenjeria de pat, abia atunci Nadejda avea să se ia cu mâinile de cap şi să-şi
spună: bine că mama n-a trăit până acum şi Sania a emigrat…
Trebuie spus că şi Anna Aleksandrovna săvârşise o faptă plină de cruzime,
la care nimeni nu se aştepta: plecase abandonându-i pe toţi – pe Sania, Miha,
Vasili Innokientievici, pe fiica ei, Nadejda, neînvăţată să se descurce singură
în lume. Nu lăsase nimănui indicaţii amănunţite pentru cum să-şi ducă zilele
mai departe. Lăsase scris cum să fie înmormântată, dar după înmormântare?
Mâine? Peste o lună? Peste un an?
Băieţii şi fetele pe care îi ghidase neobosită toată viaţa, ca şi cum ar fi fost
floare la ureche pentru ea, au rămas fără tutela ei lejeră şi veselă, în care se
îmbinau armonios nesocotinţa şi înţelepciunea, bunul-simţ şi sfidarea lui,
încrederea în viaţă şi ochiul ager, apreciind dintr-o privire la justa valoare o
persoană necunoscută, apărută din senin.
În vreme ce Sania, după moartea bunicii, se afunda în singurătate, Miha,
întocmai ca o insectă, trecea prin ultimul stadiu al metamorfozei sale: moartea
Annei Aleksandrovna îl obliga să se maturizeze complet.
Acum, când nu mai era Niuta, încerca să înţeleagă de ce tocmai el fusese
ales să fie martorul ultimelor ei clipe de viaţă şi aştepta să se dezlege
ghicitoarea, să afle soluţia rebusului, ca să ştie cum să trăiască mai departe în
lumea în care, pare-se, el rămăsese singurul om matur, neexistând o altă
persoană îndrituită să-i răspundă la întrebările dificile pe care şi le punea.
Anna Aleksandrovna nu apucase să-i spună un lucru important, şi acum era
nevoit să-şi bată capul singur.
De frică să nu sperie fericirea care-i părea neadevărată, Miha se bucura în
tăcere de viaţa înfloritoare de familie, îl încânta fetiţa lui, dar, în acelaşi timp,
încerca fără succes pe la tot felul de instituţii să-şi găsească un loc de muncă.
Depăşise toate termenele, şi „starea de parazit“, ameninţând cu expulzarea din
Moscova, se profila la orizont.
Apăru Kusikov, miliţianul responsabil cu ordinea în cartier, care îl luă la
zor, spunându-i să-şi găsească degrabă ceva de lucru. Flăcăul era de la ţară, cu
un rest de rumeneală în obraji şi cu vagi licăriri de omenie. Se uită prin
cameră. Cercetă îndelung foile acoperite cu desene ale Alionei. Năstruşnice!
Observându-i privirea curioasă, Miha îl informă că soţia era pictoriţă, şi
lucrul ăsta îl impresionă pe miliţian. Se umplu de respect pentru fetişoara
slăbuţă. Se gândi chiar că avea de-a face cu oameni instruiţi, deşi o duceau ca