Ludmila Ulitkaia - Imago

ierte, a murit tânăr. Ivan îi era numele, deşi era armean. Mai întâi a plâns, s-a
jurat că nu poate ajuta bolnavul în asemenea condiţii şi că trebuie să-l ducă la
spital.
Asta se întâmpla iarna, şi Vlădica trăia într-un bordei săpat în pământ, într-o
colină. Intrarea era o gaură ca o vizuină. N-avea ferestre, întuneric beznă şi
ziua, şi noaptea, aşa a trăit ani de zile. Frig afară, frig înăuntru. Avea o sobiţă,
da’ fumu’ nu se ducea nicăieri, rămânea acolo, era primejdie să scoţi coşul
afară.
Şi cum să-l duci de acolo? Fără acte, fără nimic, şi până la drum erau pe
puţin douăzeci de kilometri de mers pe jos. Da’ nici Vlădica nu voia nici un fel
de operaţie. Nu mai avea vlagă-n el, aştepta să moară. Şi când să dea doctorul
să plece, a crăpat hernia – era numai sânge şi puroi. S-a apucat doctorul să
cureţe rana – trei ore a curăţat. La sfârşit de tot, ne-am gândit că s-a prăpădit
Vlădica. Era alb, mai alb decât zăpada, şi doctorul îi pipăia mereu pulsul, se
temea că o să moară.
— Duceţi-mă de aici, zice doctorul, careva să mă ducă până acasă. Vă
trimit medicamente, da’ trebuie, zice, să-i faceţi injecţii înăuntrul muşchilor.
Sora Alevtina l-a dus, a răzbit cu el până la Murom şi după o zi jumate s-a
întors. A adus de toate – seringă, ace, penicilină. A trimis Ivan o găină şi griş.
Şi pâine a trimis, dar a cerut să nu-i dăm lui. Şi a mai cerut să-i aducem înapoi
seringa şi acele. A zis că poate l-o salva frigul. Minune mare! Dumnezeu l-a
salvat, nu frigul. Am rămas eu şi sora Alevtina, i-am trimis pe toţi ceilalţi. Şi
am păţit ceva de tot râsul! Am fiert o jumate de găină, şi cealaltă jumate ne-a
luat-o vulpea direct din bordei – şi ţuşti! Ce-am mai râs şi am plâns.
În trei zile a început să pâlpâie viaţa în el. Apoi a deschis ochii şi zice:
„Mi-au venit puterile, sunt gata să plec, da’ uite că m-au lăsat cu voi“.
Şi i-a fost bine, din ce în ce mai bine, şi s-a pus pe picioare.
În aprilie l-au adus la noi. S-a instalat şi ne-a adus Raiul în casă. Ţinea
slujba în fiecare zi. În primul an ieşea puţin afară vara, numai noaptea, ca să
privească cerul. Apoi s-a închis în odăiţă şi ieşea doar să slujească. Avea o
măsuţă de mahon. Zicea că noi n-avem nevoie de antimis, că pământul nostru e
îmbibat de sângele evlavioşilor şi al celor care au suferit pentru credinţă. Că
oriunde ne închinăm, dăm de oasele martirilor.
Ţinea slujba după reguli, după rânduiala din mânăstiri. Adesea nu se culca
noaptea, se ruga. Şi la urmă au început să i se umfle picioarele – nu mai putea
sta în picioare, îl ţineau de subsuori. Ce de norod venea la el. Ah, şi ce mai
tremuram! Dacă ne prindeau? Şi el mă liniştea: „Nu ne prind, Paşa. Rămân aici