Ludmila Ulitkaia - Imago

respectul pe care i-l purtau şefii cei mari.
Micuţa Olia, în schimb, se simţea ca peştele în apă în grupul său.
Colectivităţile de copii sunt mult mai sănătoase, a decretat Antonina
Naumovna, dar se înşela amarnic în privinţa asta. Despre altceva era vorba:
Olia avea din naştere calităţi de lider şi se folosea de ele în modul cel mai
natural cu putinţă. Copiii i se supuneau fără nici un efort din partea ei, fetiţele
şi băieţii erau gata s-o urmeze până la capătul lumii… Drăgălaşă, plină de
energie jucăuşă, binevoitoare, Olia trăgea după ea grupul de prietene. Îi plăcea
să se amestece în curentul general, dar numai în fruntea lui, îi plăcea să simtă
ce simţeau ceilalţi, să fie unită cu ei, stare la care se ajungea în timpul
demonstraţiei oamenilor muncii din luna mai.
Odată mama a luat-o la tribuna pentru invitaţii speciali, la mausoleu, şi Olga
a privit cu nesaţ spectacolul demonstraţiei din prima până-n ultima clipă. Pe
urmă i-a spus mamei:
— Grozav! Şi mai grozav e când mergi împreună cu toţi!
Ah, dulce voluptate a comuniunii şi unităţii! Fire de nisip egale între ele,
înlocuindu-se reciproc, afundându-se în unicul şi puternicul curent care mătura
totul în calea sa. Ah, câtă fericire să fii o mică părticică din curentul ăsta.
Dragule Maiakovski! Dragule Vladimir Maiakovski!
A apărut însă Ilia şi i-a deschis ochii. Pe toate câte le ştia într-un fel Olia,
Ilia le ştia altfel. Opera timpurie a lui Maiakovski reprezenta partea cea mai
interesantă a colecţiei lui – un Maiakovski pe hârtie de ziar, galben şi friabil,
fragil, fără lustru, un Maiakovski în flăcări… Câte nu i-a povestit Ilia în plus
faţă de ce scria în manualele şcolare! Tribunul revoluţiei, înspăimântat să nu
se molipsească de vreo boală, fanfaronul pueril, îndrăgostit pe veci de o
femeie care avea legături cu poliţia secretă, i se înfăţişa Oliei mai complex şi
mai interesant decât îşi închipuise ea împreună cu alte câteva milioane de
tineri de aceeaşi vârstă. Dar cel mai important era, bineînţeles, Ilia însuşi: în
preajma lui totul arăta altfel, erau descoperite noi calităţi, chiar şi vremea
arăta altfel. Şi ce fotografii minunate făcea! De exemplu, ploaia… copacii
văzuţi prin fereastră, forma lor modificată de picătura de ploaie prelinsă pe
sticlă, un guler de blană cu mărgele de apă agăţate de el… o băltoacă în
mijlocul căreia plutea un ziar cu cuvântul „comunist“ înecat în apă.
Înainte vreme, Olgăi nici nu-i trecea prin cap că erau pe lume oameni atât de
interesanţi şi diferiţi, cu filozofia lor, cu religia lor. Nu întâlnise în viaţa ei
decât un singur om deosebit, poate chiar genial, un profesor de la Universitate,
conducătorul lucrării ei de diplomă, scriitor clandestin cu cărţi publicate în