Ludmila Ulitkaia - Imago

cunoscuse pe Afanasi la învăţământul de partid. Nu-şi aminti nimic însă din ce
trăise pe urmă: nici şedinţele colegiului de redacţie de la revistă, nici
şedinţele-fulger de la Comitetul de Partid, nici prezidiile, rapoartele,
conferinţele. Doar nimicurile legate de familie.
— Ah, ceva nu-i în regulă cu capul meu, ceva s-a răsucit acolo, şoptea ea
încercând să-şi aducă aminte din cele petrecute de curând. Parcă s-a prăbuşit
totul într-o prăpastie.
În camera luminată de lampa verde de birou, ea se stinse uşor, fără să-şi dea
seama, fără nimeni la căpătâiul ei, repetând destul de desluşit: „Mama, mama,
tata…“
Nimeni nu-i auzi cuvintele. Dimineaţa, Olga o găsi pe mama rece şi sună
imediat la Uniunea Scriitorilor, era acolo un serviciu special pentru
înmormântări…
Totul se făcu în mare grabă, cu cel mai mare respect posibil. Locul de veci
era tot la Vagankovo, lângă general.
Înmormântarea fu de-a dreptul sinistră. Şi asta nu din cauza lacrimilor şi
bocetelor, a durerii, a jalei şi, poate, a unui sentiment îngrozitor de vină.
Dimpotrivă. Nici unul dintre cei prezenţi nu vărsă o lacrimă, nu-şi arătă
durerea sau măcar compasiunea. Aveau feţele aproape îngheţate, se ţineau
cuviincios, din politeţe. Şi asta – indiferenţa totală faţă de moartea unei
activiste în domeniul literaturii – o constată Arii Lvovici Bas, organizatorul
funeraliilor din partea Uniunii Scriitorilor.
După moartea bunicii, Kostia se întoarse la Moscova. Olga îl rugase, şi el
acceptase fără mare entuziasm. La vremea aceea Kostia era în anul patru, Lena
în anul trei, pierduse un an din cauza concediului de maternitate.
Totul fu schimbat şi refăcut în casă. La insistenţele Olgăi, Kostia se mută în
fosta cameră a bunicului. Acolo se aflau un birou mare, confortabil, şi un alt
loc de lucru, un secreter cu o tăblie rabatabilă. Era cabinetul lui. Aranjară
dormitorul în camera bunicii, „piesa comunistă“, cum o numea Kostia din
cauza interiorului de ascet, a lămpii cu abajur verde de pe masa de stejar şi a
tabloului cu Lenin având un buştean pe umăr şi privind ţintă de pe perete. În
locul canapelei din piele, Lena cumpără un divan, făcu rost de nişte perne cu
volănaşe şi-l înlocui pe Lenin cu floarea-soarelui din tablourile lui Van Gogh.
Olga îşi cedă nepoţilor camera şi se mută în fosta sufragerie. Faimosul pat
cu coloane şi cu heruvimi îşi reluă viaţa pribeagă în magazinul de antichităţi
de pe cheiul Smolensk. Mâncau acum în bucătărie ca oamenii sovietici, care se
mutaseră din locuinţele comune în apartamente separate, dar nu auziseră în