Ludmila Ulitkaia - Imago

recomandările lui Ilia. În a treia zi îi prezentară actul de acuzare, şi abia atunci
îşi dădu seama că e prins în cursa de şoareci şi că nu-i mai dau drumul. Când
pricepu în sfârşit despre ce e vorba, îl apucă disperarea: nu se mai gândi decât
la Aliona şi-l copleşi sentimentul uriaşei lui vinovăţii, cunoscut încă din
copilărie. Nu avea nici o veste de la ea, era rupt complet de viaţa lui dinainte,
şi primul chip familiar pe care îl văzu în a doua săptămână fu acela al lui Edik
Tolmaciov, livid şi tras la faţă.
Nu conveniseră asupra strategiei pe care s-o adopte, dar, spre norocul lor,
se comportară la fel. Edik negă participarea lui Miha la editarea revistei,
acesta din urmă refuză, în general, să răspundă la întrebări. Singura dovadă
împotriva lui Miha era hârtia găsită în volumul Doctor Jivago, mai bine-zis,
rândurile lui Musa adresate cu „Roşcovanule!“.
Reieşi că era suficient. În afară de Edik Tolmaciov, în afacerea cu revista
Gamaion publicată fără autorizaţia cenzurii mai fuseseră implicate două
persoane pe care Miha nu le cunoştea. În pofida greşelilor făcute, Edik îşi
însuşise regulile elementare ale conspiraţiei – nu toţi colaboratorii revistei se
cunoşteau între ei.
Ancheta şi instrumentarea cazului durară mai mult de trei luni. În tot acest
timp Miha stătu închis la Lefortovo, singur în izolatorul pentru anchetă penală
al KGB, în locul cel mai ferecat şi mai secret, o celulă văruită, cu fereastra
protejată de lumina soarelui şi de lume. În fiecare zi, însoţit de clinchetul
metalic al cheilor izbite de centironul gardianului, Miha era dus pe coridoarele
lungi şi întortocheate, îl puneau să parcurgă de două ori treptele înguste, unde
nu era loc de două persoane (ca să evite întâlnirea a doi deţinuţi, îl împingeau
într-o cămăruţă aflată într-o latură a scărilor), apoi din nou sus-jos, prin
încâlceala coridoarelor care nu se mai sfârşeau, până îl împingeau în biroul
anchetatorului. Anchetatorii nu se mai schimbau între ei, întrebările le punea o
singură persoană, un bărbat cu un aer grav şi încruntat, care începea
interogatoriul de mai multe ore cu cuvintele:
— Ne jucăm de-a muţii sau ce facem?
Nu avea nici un dram de imaginaţie şi-i repeta lui Miha de fiecare dată, cu o
voce răguşită, în surdină:
— N-avem nimic împotriva ta, ai putea ieşi chiar mâine. Îţi faci rău singur.
O să te lăsăm să putrezeşti aici.
Miha repeta şi el plictisit, acelaşi răspuns monoton:
— Chiar şi elevilor mei, nişte copii mici, mă adresam cu „dumneavoastră“.
Vă rog să nu mă mai tutuiţi.