Ludmila Ulitkaia - Imago

gunoaie în centrul Harlemului, pe fundalul căreia ieşea în evidenţă un negru
zâmbăreţ, fără dinţi, îmbrăcat într-un tricou alb ca zăpada, cu un banjo în
mâini. Ultima scrisoare tristă şi ciudată din America, adresată tânărului
Kostia, suna aşa: „Supravieţuieşti aici numai dacă îţi schimbi pielea şi-ţi faci
rost de una nouă, o nouă suprafaţă cu noi receptori. Oricât e de straniu, treaba
asta nu priveşte conţinutul, ce-i înăuntru. Poţi să-ţi păstrezi pentru tine ideile
cele mai originale, acelea care sunt în disonanţă cu viaţa de aici, de neînţeles
pentru mine. Ele nu interesează pe nimeni. Dar ca să fii în rând cu lumea,
trebuie să îndeplineşti ritualurile ei de comunicare deloc complicate. Baletul
idiot al vieţii occidentale. Sunt gata să-l accept, deşi sunt nevoit să iau o serie
de decizii dificile“.
Olga îşi zise că scrisorile îl dau de gol pe Ilia. Chiar se gândi că i-ar fi fost
mai uşor să suporte despărţirea de soţul ei dacă el s-ar fi îndrăgostit de vreo
tinerică drăguţă şi isteaţă. Se corectă însă imediat: nu, ca să fiu sinceră, e
totuna. Până la urmă, mi-e la fel de greu, oricare a fost motivul pentru care m-a
părăsit, din dragoste sau din interes. Amândouă sunt la fel de rele. Adevăratul
motiv nu-l bănuia, nu intra în socotelile ei. Din dragoste, din încredere, din
naivitate.
Olga îi reproşă lui Kostia că a trădat-o, simţind în acelaşi timp că era
nedreaptă cu fiul său, dar asta n-o împiedică să-i confişte scrisorile. Kostia nu
scoase o vorbă.
Îi era milă de maică-sa, dar nu putea să fie de acord cu ea. Mai ales că-i
umblase în sertarul de la birou, unde, în afară de scrisori, erau şi nişte
prezervative într-un colţ. Îl cuprinse jena şi furia. Nu-şi dădu seama că Olga,
roasă de gelozie, nu le văzuse.
Ea mai descoperi că verişoara unei prietene din Universitate trăia la Paris
şi o cunoştea bine pe această Oksana din Kiev. Veştile venite de acolo îi
întăriră bănuielile. Nici vorbă de căsătorie fictivă! Oksana, mâţa bătrână, era
îndrăgostită de Ilia, şi-a mărit locuinţa din Paris, de la două camere la trei
camere, în aşteptarea tânărului soţ…
Tamara o ruga stăruitor: schimbă placa, Olga, rupe-o cu el, scoate-ţi-l de la
inimă, aşa nu se mai poate. Gândeşte-te că nu mai e, că a murit. Trăieşte-ţi
viaţa. Olga ridica din umeri.
Afanasi Mihailovici muri înainte să se împlinească un an de la plecarea lui
Ilia. Îl înmormântară la cimitirul Vagankovo, într-un loc bun, unde îşi dormeau
somnul de veci gradele superioare, dar fără salve de tun în onoarea lui.
Nimeni nu-şi amintea ce făcuse generalul. Străbătuse totuşi cu piciorul toată