Ludmila Ulitkaia - Imago

Pe la douăsprezece noaptea sosiră Ilia şi Sania. Se regăsiră toţi trei să stea
împreună ca în vremurile de odinioară. Miha le spuse că e urmărit de vreo
câteva zile şi că se teme că-l vor aresta dintr-o clipă în alta. Şi că telefonul e
ascultat, mai mult ca sigur.
Îşi înfundă degetele în părul buclat, foarte des. Era tot ce-i rămăsese
privitor la volum, în rest, arăta ca o scândură plată sau ca o bucată de carton,
mai ales din profil. Nu se mai răsese de când Aliona căzuse bolnavă.
Îşi scărpină barba aurie-roşcată cu mâna costelivă.
— Ce aveţi de spus?
— Cum adică ce să spunem? Ţi-au propus să emigrezi, da? Cred că trebuie
să pleci, aici n-o să supravieţuieşti, zise Sania.
Era convins că nici el n-o să scape cu viaţă, dar lui, cetăţean rus, nu-i
propusese nimeni să emigreze.
— Da, e singura ieşire, întări Ilia.
Miha o arătă din ochi pe Aliona, stând culcată cu spatele la ei.
— Chiar nu pricepeţi? Nu pot şi nu pot. Nici Aliona nu poate.
Chipul lui avea expresia unui animal hăituit.
— Uite ce-ţi propun, zise Ilia. Dar să mă asculţi serios, fără ţipete isterice.
Pleacă singur.
— Ai înnebunit? Să-mi las familia? Tu îţi dai seama ce spui?
— Aliona o să-şi revină şi o să plece şi ea, zise convins ca întotdeauna Ilia.
— O punem noi pe picioare şi o trimitem, continuă nu prea sigur Sania.
— Ia mai duceţi-vă dracului! Vorbiţi ca să nu tăceţi. Situaţia e fără ieşire.
Mai rău decât atât nu poate fi.
Sania îl îmbrăţişă ca pe un copil, lipindu-şi faţa de barba lui care înţepa
puţin, şi-i zise implorându-l:
— Te rugăm, Miha. Dacă nu vrei să te cruţi pe tine, măcar fie-ţi milă de
Aliona şi de Maia. Aliona o să-şi revină şi o să te urmeze. E şansa ta! Ah,
dacă mi-ar fi propus mie! Aş fi plecat urgent! În clipa aia! Pleacă, te rog! Aşa
te-ar fi sfătuit şi Niuta!
Plecară de la Miha pe la ora trei, Sania turtit de băutură, Ilia destul de treaz.
— Ascultă la mine ce-ţi spun, Sania. Mi-ai reproşat într-o zi că sunt
vinovat. Vorbesc despre arestarea lui. Să ştii că sunt vinovat, asta-i adevărat,
dar nu de fapta pe care tu mi-o atribui.
Sania se opri în loc şi îşi scutură capul ca să se trezească din ameţeală. Nu
bea de felul său, bea numai în situaţii excepţionale, când era nevoit să bea.
— Nu sunt nici eu alb ca neaua, am şi eu păcatele mele. Dar să ştii un lucru,