Ludmila Ulitkaia - Imago

În starea asta de plâns îl găsi Ilia. Nu-l bombardă cu întrebările, dar îl
scoase afară ca să-şi mai schimbe gândurile.
Moscova era neobişnuit de curată şi destul de pustie. Festivalul începea a
doua zi. Prin oraşul pustiu treceau, îndreptându-se în toate direcţiile, coloane
de automobile, de camioane cu prelată sau fără prelată, autobuze demodate ZIS
şi PAZ şi autocare Icarus ungureşti.
Peste tot erau steaguri şi flori uriaşe de hârtie. În vara aceea, fetele purtau
fuste largi, multicolore, peste jupoane umflate ca nişte umbrele, talia le era
strânsă cu cordoane late, iar părul şi-l tapau în creştet ca să arate înfoiat.
Băieţii trecură lesne de cele două baraje care le blocau drumul şi ieşiră în
micul scuar de la teatrul Bolşoi. Aici era adunată destulă lume. Ilia îi arătă lui
Miha două fete nu prea drăguţe, care nu ştiau pe ce lume sunt:
— Le agăţăm?
— Termină! zise Miha jignit şi se întoarse să-şi continue drumul.
— Iartă-mă, Miha, am obrazul gros! Hai să ne-mbătăm criţă, ce zici? Haide!
La Naţional!
Îi lăsară să intre la cafeneaua Naţional, nu se ştie de ce. Poate fiindcă
portarul se dusese să se uşureze şi uitase să pună zăvorul, sau poate că sperau
să funcţioneze anunţul „Închis pentru inventar“.
— Bem coniac, zise fără să ezite Ilia şi comandă imediat trei sute de grame
barmanului uluit.
Băură trei sute de grame de coniac şi mâncară două pateuri, pe urmă
repetară comanda. Între primul şi al doilea rând de băutură, Miha se simţi cu
inima mai uşoară. Exact atunci se apropie de ei un tânăr care arăta a rus, cu un
aparat de fotografiat Hasselblad, şi-i întrebă dacă poate să se aşeze la masa
lor.
— Bineînţeles, răspunse Miha şi-i împinse un scaun.
Conversaţia se legă imediat. Tânărul se numea Petia, dar nu aşa pur şi
simplu, ci Pierre Zand, belgian de origine rusă, student la Universitatea din
Bruxelles. Goliră împreună al doilea rând de băutură şi plecară să se plimbe
prin oraş. La sfatul lui Ilia, Pierre îşi lăsă aparatul de fotografiat la hotel.
Colindară centrul Moscovei. Nici că puteau să-şi imagineze un turist mai
avizat decât Pierre. Recunoştea locuri prin care nu călcase niciodată, asta se
datora părinţilor şi bunicii lui cu amintirile lor extrem de vii. În plus, cunoştea
bine literatura rusă.
În schimb, „liurşii“ se dovediră a fi cei mai buni ghizi pentru Pierre, cuprins
de dorul Rusiei.