Ludmila Ulitkaia - Imago

discuţia uitându-se la maică-sa şi la ursitul ei.
Miha se apropie de ei. Îi strânse mâna strâmbă lui Sania şi se aplecă puţin
la urechea lui:
— Mama ta trăieşte, eu nu mai am pe nimeni. Anna Aleksandrovna mi-a fost
ca o mamă, a fost familia mea. Abia acum am înţeles. Ea s-a dus, urmez eu la
rând.
— Ce-ai zis? îl întrebă Sania neînţelegându-i vorbele.
— N-a mai rămas nici un adult în faţa mea. Urmez eu la rând, îi explică
Miha.
La două săptămâni după moartea Annei Aleksandrovna, domnul voinic, cu
căciula de astrahan ca o pleaşcă pe cap, la braţ cu mama lui Sania, se instală
în apartamentul Steklovilor. Numele lui de familie era Lastocikin 84 , şi nu i se
potrivea deloc. Mutară mobila din loc, înlăturară paravanul, separară camera
aşezând la mijloc şifonierul şi biblioteca. Îl deplasară puţintel pe Sania,
lipsindu-l de geometria obişnuită a locului.
Moartea Annei Aleksandrovna, uşoară ca fulgul, venită pe nepusă masă, fără
nici o pregătire prealabilă, se încăpăţâna să facă pace cu viaţa. Sania se trezea
dimineaţa în zgomotele insuportabile ale unei vieţi străine şi spera să adoarmă
din nou, ca să se trezească în casa dinainte, bine cunoscută lui.
Dar casa aceea nu mai exista, bunica nu mai era în viaţă, şi cu mama se
întâmpla un fel de minune, ca în poveştile cu copiii aflaţi sub puterea
vrăjitoarelor. Ea se transformase cât ai bate din palme în opusul ei: din femeia
blândă şi rotunjoară într-una rea, din blonda încărunţită într-o brunetă. Începu
să se rujeze, să poarte şubă nouă de astrahan, neagră, fâşâind la atingere, în
locul vechii şube gri din blană de iepure, cu care îl înveleau pe Sania în
copilărie.
Cea mai insuportabilă era noua voce a Nadejdei Borisovna: sonoră,
linguşitoare, cu nişte hohote de râs ca un uguit la sfârşitul fiecărei fraze. Şi mai
insuportabile erau zgomotele din timpul împerecherii, scârţâitul arcurilor,
gâfâiturile, gemetele…
Cămăruţa portarului, locul blestemat din strada Potapov, se mutase acum
aici, unde odinioară, în nopţile fără somn, Niuta îi citea pe dragii ei Flaubert
şi Marcel Proust.
Sania nu reuşea să doarmă. Câteva mici salturi în somn şi înapoi, în starea
de trezie, la care se adăuga gândul sâcâitor: Niuta nu mai este, Niuta n-o să
mai fie niciodată aici. Niuta nu mai e nicăieri.
Aţipea o clipă şi când se trezea, cădea într-o stare groaznică de depresie.