Ludmila Ulitkaia - Imago

trimişii unui regat prieten. Şiraguri lungi de mărgele îi atârnau la gât, purta o
rochie cu talia joasă, datând din epoca NEP 75 -ului, şi pe frunte avea un zuluf
zglobiu. Îi hrăni pe oaspeţi cu feluri de mâncare simple, dar cu pretenţii de
eleganţă: supă de fasole verde şi chiftele din cereale greu de definit, asezonate
cu un sos dulce.
Se plimbară prin cimitir, dădură de casa lui Aleksandr Grin. Era închisă,
dar avură impresia că proprietarii erau plecaţi doar pentru un moment.
La Bahcisarai ajunseră după-amiază, o maşină se opri să-i ia. Tot la
recomandarea Mariei Stepanovna, merseră la o salariată a muzeului de
etnografie al regiunii, o femeie amabilă, cu care se simţiră ca acasă, de parcă
se cunoşteau de când lumea. În Crimeea exista un fel de „ordin“ al înaintaşilor
care deţineau secretul ei inefabil, şi oricât de puţin l-ar fi dezvăluit, rămâneau
totuşi stăpânii absoluţi ai misterului locurilor. Salariata muzeului nu era
originară din Crimeea, ci din Petersburg, dar parcă era păstrătoarea tainei. Îi
duse pe tineri să vadă figurile de ceară ale femeilor din harem şi ale eunucilor,
ulcioarele pentru miere, fântâna amintind de poezia lui Puşkin, „mormintele
hanilor, ultim sălaş al stăpânitorilor“… Femeia îi anunţă că a doua zi
dimineaţa îi va duce la Ciufut-Kalé, dar că peste noapte nu-i poate găzdui,
fiindcă venise în vizită mătuşa ei de la Piter.
Pe seară ajunseră la un hotel mizerabil de provincie. Îşi lăsară rucsacurile
la camera pentru bagaje, un mic oficiu de lângă recepţie, şi se înţeleseră cu
recepţionera să le păstreze camerele, fiindcă se vor înregistra seara, când
aveau să se întoarcă. Plecară să hoinărească prin oraşul cuprins de întuneric,
având de gând să cineze la o cârciumă. Nu dădură peste nici o cârciumă, dar
găsiră un magazin în care intrară în fugă cu cinci minute înainte de închidere.
Miha scoase rucsacurile din camera destinată bagajelor şi se apucă să
scotocească după buletine. Le găsi şi le puse în faţa recepţionerei. Aceasta se
adânci în lectura ultimelor pagini ca să vadă unde domiciliază şi dacă sunt
căsătoriţi cu forme în regulă.
În timpul ăsta intră în hotel o familie formată din soţ şi soţie, nu prea tineri,
şi fiica lor de paisprezece ani. Erau tătari veniţi din Asia Centrală, îi
recunoşteai după tichia uzbecă a bărbatului, după basmaua cu dungi a femeii,
după pomeţii ieşiţi în afară, după brăţările groase de argint, cu agate roşii, de
la încheietura mâinilor fetei, după feţele crispate. Bărbatul scoase două
paşapoarte din buzunarul ascuns al hainei şi le puse în faţa recepţionerei.
Haina tătarului nu era nicidecum nouă, spatele îşi pierduse definitiv
culoarea, dar era acoperită de medalii şi decoraţii de război de la piept până