Ludmila Ulitkaia - Imago

trezea în zorii zilei, se dădea jos din pat gemând, se închina în colţul sfânt,
unde se afla icoana mare, neagră de tot, aşezată pe etajeră, şi se cinstea cu un
deget de băutură. La amiază îl bea pe al doilea. În timpul zilei, fără oră
precisă, lua în gură nişte caşă sau cartofi, celelalte grăsimi, proteine, glucide
sau alte elemente nutritive, necesare omului cu o viaţă normală, le culegea din
încă trei degete de otravă. O sticlă ajungea pentru o săptămână, făcuse
socoteala cu mult timp în urmă. Dimineaţa nu prea era vioaie, spre seară arăta
plină de viaţă, se apuca să trebăluiască prin casă bolborosind ceva nedesluşit.
Cu câţiva ani în urmă, în sat instalaseră antena pentru radio şi electricitatea.
Pe bătrână n-o interesa curentul electric, nu aprindea niciodată lumina, se
culca de cum se lăsa seara şi se scula odată cu găinile. În schimb radioul o
ungea pe suflet. Când Muratov învăţă să desluşească bolboroselile ei,
descoperi că Niura comenta necruţător şi caraghios emisiunile pe care le
asculta dimineaţa. În anul acela începu noua ofensivă împotriva alcoolismului,
apăru decretul şi, în urma lui, lansară campania şi la radio, toată lumea
înfierând beţia pe acelaşi ton.
— Îi încurcă vodca, da’ un’e-i ea, vodca lor, s-o văd, nici trăscău nu-i, de
un’ să-l iei. Nu ne trebuie de-al vostru, lăsaţi-ne-n pace. Voi cu şiretlicu’
vostru, noi cu al nostru. Limonada vouă, vodca nouă.
Când Boris Ivanovici reuşi să dezlege vorba ei dezlânată, se minună cât de
ageră îi era mintea, cât de iute îi veneau la gură vorbele muşcătoare.
— Ascultă, chiriaş, Stalin ăsta de-acum, nu-i ştiu numele, cum i-l cinstesc, e
mai negru la inimă decât ăla, încercă baba Niura să împartă gândul cu Boris
Ivanovici.
— De ce?
— Ăla ne-a luat tot, ăstălalt adună ce-a rămas. Ah, ne-au liberat de tot,
drăguţii de ei! Mai întâi de pământ, mai apoi de bărbat, de copii, de vacă, de
găini… Ne liberează de vodcă, o să fim liberi de tot…
Bărbatul Niurei pierise în 1930, în timpul colectivizării. Fiii ei, trei la
număr, nişte băieţandri la începutul războiului, muriseră unul după altul – cel
mare în 1941, mijlociul în 1942, cel mic în 1945.
— Ne-au liberat şi de Dumnezeu, zise bătrâna.
Îşi aţinti privirea în întunericul icoanei şi bolborosi:
— Dacă nu cumva Lui i s-a urât de noi, ce să zic…
Câteodată seara veneau la ea vecinele, Marfa şi Zinaida, ceva mai tinere, tot
atât de amărâte, dar rele de gură. Beau ceaiul lui Boris Ivanovici, şi Niura îl
ridica în slăvi: