Ludmila Ulitkaia - Imago

— O ţin până se întoarce mama de la sanatoriu, pe urmă n-o să mai pot,
Olia, zise Tamara neaşteptat de hotărâtă.
— Când se întoarce Raisa Ilinicina?
— Peste trei zile, zise Tamara la fel de hotărâtă.
Olia îşi trase nasul şi o sărută pe părul creţ:
— Ce prietenă de nădejde eşti, Tamara. Tu şi Galia – altele n-am. Ţine-o
până vine mama, găsim noi ceva pe urmă.
— S-o întrebăm pe Galia? Poate că-l ia, ce zici? o întrebă Tamara cu o rază
de speranţă în ochi.
— Îţi arde de glumă! Nu-i un căţel oarecare, e un căţel disident. Poate că e
chiar marxist! Cum să-l duci în bârlogul kaghebeşnicului? începu să râdă Olga,
aproape regăsindu-şi râsul ei obişnuit, sonor. Oricum, Galia e în concediu.
N-a fost deloc simplu să transporte câinele. Hera nu vru cu nici un chip să
urce în Moskviciul lui Ilia. Şedea impasibilă lângă uşa deschisă a maşinii şi
privea în zare cu ochii ei gălbui. Erau cât pe ce să pornească spre staţia de
metrou, când Tamarei îi veni ideea salvatoare:
— Urcă în maşină, Ilia, şi cheam-o înăuntru.
— Şmecheră idee, aprecie Ilia ingeniozitatea Tamarei.
Urcă la volan, îşi puse mâna pe scaunul liber şi-i zise: Culcat!
În ochii căţelului se citi o clipă de gândire, apoi sări sprinten pe scaun şi se
culcă întinzându-şi labele înainte. Apoi suspină ca oamenii. Se vedea că nu-i
ajunge locul, dar pe faţă avea o expresie de supunere demnă.
Tamara se aşeză în spate, şi porniră.
Pe seară ea o sună pe Olga şi o anunţă că fugise căţelul, se smucise şi ea nu
putuse să-l ţină de lesă, scăpase cu tot cu ea.
Tamara alergase după el prin curţile din jur, îi întrebase pe stăpânii de
câini, dar nimeni nu văzuse un câine Laika. A doua zi au lipit anunţuri peste tot,
pe la casele vecine şi la staţia de metrou Molodiojnaia. Au aşteptat, dar
nimeni n-a reacţionat.
Între timp Ilia a vorbit cu reprezentantul Fondului şi l-a întrebat dacă pot
ajuta o fată ai cărei părinţi erau în lagăr. Acesta a promis că va examina cazul.
Trei zile mai târziu, în zorii zilei, Marina sună la uşă.
Olga îi povesti imediat că pierduseră căţelul. Fata se aşeză pe podea, în hol,
şi se luă cu mâinile de cap. Când şi le îndepărtă, văzură că avea faţa plină de
bubuliţe roşii.
— Doamne, ce ai? Alergie? exclamă Olga.
— Nu. Vreau la baie. Am umblat brambura prin Piter. Degeaba m-am dus.