Ludmila Ulitkaia - Imago

mai mult de jumătate.
— Am suit până la dumneavoastră, la Gorki, n-am văzut foc la sobă, nici
lumină în casă, remarcă Svistunov.
— Trebuie să ardă trei zile ca să se încălzească în casă. Am venit să vedem
ce-i cu ea, să luăm din beci nişte castraveţi, ciuperci. Înnoptăm la Niura, şi
înapoi la oraş.
Nu era drum bun de coborât de la Danilovî Gorki, nici măcar cu schiurile.
Era o cărare bătătorită de Nikolai şi Boris, pe ea venise miliţianul. Zăpada
proaspăt aşternută le acoperise urmele.
— Îmi ia mai mult de o oră să fac drumul înapoi, socoti Svistunov.
Era grăbit. Săptămâna trecută văzuseră lupi la Troiţki. Nu avea chef să-i
întâlnească. Nici să întârzie mult timp la bătrână: erau puţini aceia care puteau
să vadă şi să audă cine ce vorbeşte. Aşa că îşi făcea treaba singur, verifica
actele, îi cunoştea pe vilegiaturişti, aveau casele în proprietate, străini nu
apăreau deloc. Totuşi întrebă de formă:
— N-ai văzut nici un străin pe aici, Nikolai Mihailovici?
— Străin? Nu, n-am văzut. Numai de-ai noştri.
Şi miliţianul Svistunov înotă prin zăpadă, pe poteca îngustă din pădure,
până acasă la el. Nu întâlni om străin, nici lupi.
Boris Ivanovici ieşi din spatele sobei, unde baba Niura dormea somn dulce
pe laviţa îngustă, nu era mai mare decât un copil. Bărbaţii terminară de băut a
doua sticlă de vodcă, mai băură şi ceai. Pe urmă Boris curăţă masa şi întinse
trei suluri cu desenele sale. În primul figurau „ospeţele“ bătrânelor cu
sporovăielile lor, în al doilea – natură moartă cu cartofi şi castraveţi muraţi
claie peste grămadă printre obiecte fără nume, bune nu se ştie la ce, ieşite
oricum din uz: săpăligi, cleşti, lopăţele, vase mici din lut, pentru băut sau
pentru jocuri de copii, nu era prea clar. În al treilea sul, cel mai mare, pe
bucăţi de tapet decupate, faţă şi dos, erau desenate bătrânele în toată
goliciunea lor, cu oasele lor, cu pieile atârnându-le ca sacii goi, cu feţele
zbârcite, cu ridurile săpate adânc. Dar nimic care să semene cu Infernul –
zâmbeau, chicoteau, hohoteau de râs. Se simţeau ca-n sânul lui Avraam în apa
fierbinte, era marea curăţenie mult aşteptată.
Nikolai Mihailovici privi imaginile îndelung, gemu, fornăi, apoi zise sec:
— N-am ştiut până acum, Boris, că desenaţi aşa. Nu se poate să rămâneţi
mult timp aici, asta-i sigur. Nu ştiu ce aveţi de gând, cum o să trăiţi de acum
încolo, dar eu duc desenele la Moscova. Vi le păzesc până la întoarcerea
dumneavoastră… zise el şi zâmbi. Dacă o să pot să mă păzesc pe mine însumi.