Ludmila Ulitkaia - Imago

din fund, era camera bunicii, cea mai frumoasă din apartament. Şi s-a trezit pe
neaşteptate că era stăpâna noii case, atât de asemănătoare cu casa veche.
Raisa Ilinicina, care se străduise toată viaţa să ocupe cât mai puţin loc cu
putinţă, a ocupat camera mică de lângă uşa de la intrare. Femeie timidă,
naufragiată în viaţă, făcuse un singur lucru bun până acum: născuse un copil
dintr-o legătură extraconjugală, pe Tamara. Mutatul în altă casă şi moartea
mamei sale au dărâmat-o de tot, fusese întotdeauna lipsită de vlagă, dar acum
abia se mai mişca. Avea sub cincizeci de ani, dar fiicei ei i se părea bătrână şi
total neinteresantă. Raisa Ilinicina avea aceeaşi părere despre sine.
Ajunsă în locul ăsta străin, lipsită de autoritatea mamei, ea şi-a pierdut
curajul de tot, mult timp nu s-a putut obişnui cu cartierul de la periferie, se
ducea la Arbat să cumpere pâine şi când se întorcea, se retrăgea în cămăruţa
de nouă metri pătraţi şi plângea pe ascuns.
Tamara nu băga de seamă şi chiar dacă ar fi observat, n-ar fi dat importanţă
lacrimilor fără rost, rod al unei firi slabe. Noua ei viaţă era trepidantă şi plină
până la refuz. S-a sfârşit dintr-odată cu somnolenţa din ultimii ani de şcoală,
rotiţele s-au pus în mişcare, angrenajul mergea uns, toate au prins să zboare, să
se mişte cu aşa o viteză, că abia apuca să-şi tragă sufletul. Să nu-ţi vină să
crezi cât noroc a avut: studiile la facultate erau interesante, munca era şi mai
interesantă. Vera Samuilovna Vinberg, cercetătoarea căreia Tamara îi fusese
dată în grijă, era darul trimis din ceruri: femeia în vârstă, inteligentă, trecută
prin lagăr, a devenit elementul principal din tabloul complicat al vieţii
Tamarei. Golul din existenţa ei s-a umplut, toate întrebările şi-au primit
răspunsul, temerile s-au risipit.
Micuţă şi uscată ca un purice, Vera Samuilovna şi-a scuturat spiralele
buclelor scăpate din cocul uriaş pe frunte şi pe obraji şi s-a apucat s-o înveţe
de toate pe noua laborantă, de parcă ştia dinainte ce minunat specialist avea să
iasă din ea. S-a uitat la părul ei înfoiat, la degetele mici şi sprintene, i-a
remarcat agerimea minţii – putea să-i fie fiică, sau mai degrabă nepoată.
Avea de gând s-o invite pe Tamara acasă, să-i facă cunoştinţă cu soţul ei, s-
o introducă în familie, dar nu era decisă deocamdată. Soţul, Edwin, părea a fi
o persoană sociabilă, dar de fapt lui nu-i plăcea să-i vină oameni noi în casă.
Între timp, soarta se agita să-i pregătească fetei căi sigure pe care putea săşi
întâlnească iubirea cea mare. Aceasta venea regulat în casa familiei
Vinberg, dar Tamara nu avea de unde să ştie.
Până una, alta, lucrul cel mai interesant se afla în formă concentrată în
vechiul manual de endocrinologie, pe care Vera Samuilovna i l-a dat tinerei