Ludmila Ulitkaia - Imago

Ludmila, greoaie, cu părul cărunt, plin de praf de la mutatul mobilei, stătea
în pragul uşii. Micul Ilia, înalt pentru vârsta lui, se lipea de maică-sa.
— Când vii data viitoare, nu-mi fixezi etajerele? îl întrebă Ludmila.
— Nu-mi fixezi, nu-mi fixezi, repetă băiatul.
Ah, Olia, un boboc de floare galben-rozaliu, cu râsul ascuns în colţurile
gurii şi gropiţe în obrajii de copil… mai întâi cu autobuzul până la staţia
Novoslobodskaia, de acolo cu metroul până la gara Riga, cu trenul până la
Nahabino, pe urmă cu autobuzul înţesat de lume până la casa de vacanţă unde
îl întâmpinau strigătele de bucurie, voia bună, zăpada, schiurile, deluşorul,
vorbăreţul de Kostia… Şi maşina de scris ţăcănind în miezul nopţii, şi camera
cu lumina roşie şi chiuvete negre, şi Olia râzând în hohote, şi atingerile, şi
gâdilăturile, şi focul iubirii…
Din când în când Ilia trecea să-şi vadă fiul. Venea cu tot felul de cărticele şi
jocuri de construit. Şi lucrurile arătau la fel, dar mai rău de fiecare dată:
Ludmila grasă şi tăcută, Klava rea şi uscată şi micul Ilia cu capul cârlionţat,
cocoţat pe corpul subţirel şi firav, ca planta crescută în întuneric, repetând
jalnic sfârşitul frazelor rostite de alţii. Jucăria lui preferată era magnetofonul,
asculta poezii, şi mintea lui înghiţea la repezeală strofe întregi. Nimeni nu ştia
ce pricepea din ele. Dacă îl rugau, era în stare să declame ore întregi, imitând
intonaţia recitatorului. De citit nu citea. În schimb, socotea în minte în mare
viteză. Îi plăcea muzica şi dădea semne de bucurie când se transmiteau
emisiuni cu animale. Îi era frică de pisica din casă, de căţeii de pe stradă, pe
care îi vedea în timpul plimbărilor cu dădaca.
Ilia divorţă de Ludmila. Dădaca muri la puţin timp după divorţul lor, şi
după şase luni, în timpul cărora Ilia şi-a vizitat fiul de două ori, Liuda îi ceru
permisiunea să ducă băiatul în Israel. La vremea aceea, pe toţi cei din
anturajul lui Ilia îi preocupa ideea plecării în străinătate, dar rugămintea venită
din gura Ludmilei îl uimi de-a dreptul.
— Ce-ţi veni cu Israelul, Liuda? De ce Israelul?
— Răposata mea mamă era foarte ordonată, n-a pierdut niciodată nici un
act. După ce a murit, am găsit în hârtiile ei actul de deces al bunicii din partea
mamei, a murit în 1922. Numele ei de familie era Barbanel. Alta Pinhasovna
Barbanel. Dintr-un neam de rabini celebri. Mama a păstrat toate actele –
certificatul de naştere al bunicii, certificatul de căsătorie cu numele schimbat.
S-a numit Kitaeva după ce s-a măritat. Mama le-a păstrat pe toate… Când
evreii aud de numele Barbanel sar în sus de bucurie.
Ca de obicei, Liuda vorbea cu vocea moale, inexpresivă, doar faţa îi era