Ludmila Ulitkaia - Imago

În orchestră cânta marea rănită,
Întindere verde sub abur siniliu.
Bătăile nebuneşti ale inimii se opresc,
Nimeni n-o văzu când pătrunse în teatru,
Şi nici când se-aşeză în lojă
Frumoasa coborâtă din pânzele lui Briulov.
Asemenea femei trăiesc doar în roman,
Şi câteodată se-ntâlnesc şi pe ecrane…
Pentru ele se comit furturi şi crime,
Pândite le sunt trăsurile mereu
Şi în mansarde pentru ele otrăvuri se înghit… 9
Lui Miha i se urca sângele în obraji auzind asemenea versuri, deşi pe
ceilalţi nu-i impresionau mai deloc. Profesorul îl urmărea cu coada ochiului.
Miha era aproape singurul care înghiţea versurile ritmate ca pe o linguriţă de
dulceaţă. Sania zâmbea îngăduitor văzând slăbiciunea profesorului – unele
versuri erau aceleaşi pe care i le recita bunica. Alţii îi iertau profesorului
pasiunea. Pentru ei poezia era o treabă femeiască, un semn de slăbiciune
pentru un soldat combatant.
Câteodată însă profesorul alegea o poezie foarte potrivită cu lecţia predată.
Când ajunseră la Taras Bulba, intră în clasă recitând versurile consacrate clar
lui Gogol:
Tu, spirit capricios şi tainic,
Ce-ai strălucit pentru o clipă,
Tu, zeflemist cu haz amarnic
Şi cu tristeţi ce-n ochi se înfiripă.
Hamlet ne eşti! Şi râs, şi lăcrimare,
Râset pe-afară eşti, şi plâns în taină,
Şi afli în izbândă deprimare,
Cum altul în eşec, o strâmtă haină.
Martir ai fost şi-admirator
Al gloriei ce te-a răsfăţat,
În viaţă pribeag şi truditor,
Ce zbuciumul lăuntric l-a-nfruntat.
Sihastru de durere zdrobit,
Cu aristofanescă pană,
Cu bici ne’ndurător ai lecuit