Ludmila Ulitkaia - Imago

timpul împreună. Şi el e poet, dar cu totul alt gen. Când se întâlnesc, nu se
poate să nu iasă scântei, dar se ceartă pe chestii poetice, e terenul lor.
Ilia nu mai aşteptă să-l întrebe Olia, continuă să povestească:
— Ăia doi sunt cu drepturile omului, ăla gras e matematician, îl cheamă
Alik. E teoretician. Are o logică de fier. Cred că e gurul cu care KGB se teme
să aibă de-a face. Nu poţi să discuţi normal cu el. Ce vrea, aia îţi
demonstrează. Nimeni nu-l poate urmări, îi merge mintea ca o mitralieră.
Ălălalt de alături, cu şapca de cow-boy, e un evreu foarte evreu, Lazar îl
cheamă, a inventat o maşină de tradus. Lingvist şi cibernetician. Lângă el, în
rochie albastră, e nevasta lui, Anna Reps, poetesă şi ea. Nu-i grozavă, părerea
mea.
— Cum se face că Regele are asemenea cunoştinţe? întrebă Olga.
— E un mediu special. Totul e legat de cărţi. Regele e un legător de cărţi
priceput, îl ştiu toţi şi-l apreciază. Sunt grupuri care comunică numai prin el. E
un mediu special, repetă apăsat Ilia, de parcă lămureau totul cuvintele astea.
Deodată Lisa zbură ca vântul spre casă strigând „Şura! Şura! Unde-i turta?“,
uşa se deschise şi-n prag apăru o femeie corpolentă, roşie la faţă, îmbrăcată
într-o rochie albă, cu două numere mai mică, gata să crape pe ea. Ţinea pe
braţele întinse o tavă de copt, din care dădea pe dinafară o turtă mare,
ţărănească. O arsură roşie, proaspătă, îi brăzda antebraţul rozaliu. În spatele
ei se vedea o fată tânără, tot cu faţa roşie şi tot în rochie albă, cu două vedre în
mâini. Olga îşi lungi gâtul: vedrele erau pline cu carne tăiată în bucăţi. Băieţii
de la grătar veniră în fugă, apucară vedrele şi se făcură nevăzuţi.
— Şi ăla slab, cu ochii negri, celebrul Sinko, îl ştii, Olenka? I-am ascultat
la Bajenov cântecele înregistrate, îi aminti Ilia.
— Da, bineînţeles. Minunate cântece.
— Şi-a adus chitara. O să cânte el ceva.
— Lasă turta, Şura, adu scrumbiile! Ai uitat, sau ce? se răsti Lisa la femeia
grasă.
Vârful nasului ascuţit i se mişcă, ca unui mic animal, şi Olia îşi dădu seama
că îi ziceau aşa nu fiindcă se numea Elizaveta, ci din cauza nasului mobil, care
îşi avea viaţa lui proprie 42 . Grasa plecă în pas alergător, dând din fund. Lisa
clătină din cap, zâmbind îngăduitoare: „Ce împiedicată şi grea de cap. Se
cheamă că am ajutor!“ Tinerica în alb se apropie de Lisa, îi zise ceva încet,
dar aceasta o respinse enervată.
— Treaba ta e să ajuţi. N-ai adus piftia!
Tinerica porni şi ea în trap uşor spre casă.