Ludmila Ulitkaia - Imago

pielea catifelată…
„Am luat-o razna, zău, chiar aşa“, îşi zise ea, dar nu mai avea ce face. În
trenul care o ducea la noul ei cămin de la Tarasovka, pe Maşa o apucă plânsul:
ce-o să le spună mamei şi unchiului Artur? Mai mare ruşinea, a cheltuit banii
bunicului pe nişte cizme. Ce-o să le spună acum?
Se apropie de casă şi se opri. Decizia era una simplă, dar nu definitivă.
Deschise repede poarta, se furişă în colţul grădinii, în spatele cabinei cu
closetul, şi ascunse cutia într-un morman mare de frunze moarte.
Şura era atât de îngrijorată crezând că fata s-a pierdut prin oraş, încât n-o
certă, o întrebă doar dacă a trimis bunicului banii. Maşa lăsă ochii în jos:
— M-am rătăcit, mamă. N-am coborât la staţia care trebuia. Pe urmă am
trecut să văd Universitatea.
Aşa minţi Maşa cea cinstită şi se miră cât de uşor îi venise s-o facă. A doua
zi dimineaţa, Şura se duse împreună cu Artur la magazinul cu obiecte de uz
gospodăresc. Avea de gând să repare casa. Artur nici nu voia să audă de
reparaţii, dar cum era slab din fire, acceptă, cu atât mai mult cu cât Şura le
făcea pe toate: lipea tapetul, văruia tavanele. Soră-sa râdea de ea zicându-i căşi
satisfăcea pofta de sex ştergând podeaua cu cârpa groasă, în vreme ce ea şio
satisfăcea cu o… groasă. Nu se ferea s-o spună pe şleau.
Rămasă singură, Maşa dezgropă cutia din mormanul de frunze şi o duse în
casă, ţinând-o la piept. Scoase cizmele din cutie, îşi şterse tălpile cu mâna şi
îşi îndesă picioarele în ele, dar nu reuşi să le facă să alunece. Găsi o pereche
de ciorapi în valiza mamei, îi trase pe ea şi îşi vârî iar picioarele în cizme. Îi
erau puţin mici, o strângeau. Dar picioarele îi intrară, fiindcă cizmele erau
moi, dintr-o piele fină ca pielea bebeluşului.
Vara piciorul transpiră, iarna nu, se consolă Maşa. Hotărî să înfunde
cizmele cu hârtie, ca să se lărgească puţin. Unde te duceai în casă, dădeai
numai de ziare murdare. Cum să pună aşa ceva în cizme? Se băgă sub masă,
găsi acolo un teanc gros cu hârtie tocmai bună, subţire ca foiţa de ţigară. Luă
fiecare hârtiuţă, o mototoli, o răsuci şi înfundă ghemotoacele până sus. Tot
teancul de hârtii intră în cizmele Maşei. Stăteau drepte băţ, de parcă înăuntrul
lor erau picioarele cuiva. Maşa îşi lipi cizma de obraz – piele de bebeluş, nu
alta. Pe cutie era scris Dorndorf. Unde o fi? În Germania? În Austria? Şi unde
să le ascundă? Nu în mormanul de frunze din spatele closetului…
Se gândi ce se gândi, dar nu-i veni să le lase în casă. De data asta le duse în
cabina cu closetul. Sus de tot, chiar sub plafon, era bătută în cuie o poliţă
acoperită toată cu pânză de păianjen. Nimeni nu se căţăra până acolo. Cineva