Ludmila Ulitkaia - Imago

se arătă prea entuziasmat. Îi reuşise şi lui ceva în ziua aceea: făcuse o nouă
achiziţie, o carte rarisimă, unul dintre puţinele exemplare păstrate ale culegerii
lui Vladimir Narbut 63 Aleluia, apărută în 1912 la Sankt-Petersburg şi
condamnată imediat de Sfântul Sinod să fie distrusă „prin rupere în bucăţi“.
Miha deschise cartea la întâmplare şi chiar dădu peste un Aleluia din
psalmul 148:
„Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile;
Focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui; Munţii
şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii; Fiarele şi toate animalele,
târâtoarele şi păsările cele zburătoare…“
Ilia smulse uşurel exemplarul din mâna lui Miha:
— Ăsta-i un psalm cunoscut, îţi arăt acum altceva, uite:
…Cântă mlaştina stătută,
Nu fluviul încremenit!
Cu aurul ei străvechi
Rugina l-a coperit.
Pe lungi picioare de păianjen
Uşoară-i goana peste ape.
Pe unde-s verzi cărări de-un stânjen,
Sângele n-are un’ să scape.
— Cine mai ştie azi de Narbut? Dus a fost! Şi câte altele nu s-au dus! Auzi
ceva cu surzii tăi de acolo? Auzi ce se întâmplă?
— Ce tot spui? întrebă Miha puţin speriat că-i scăpase ceva important.
— Au fost arestaţi doi scriitori.
Miha, curios din fire, aflase despre arestări de la emisiunile de radio
ascultate noaptea. Le uitase numele. Ilia îi împrospătă memoria. Manuscrisele
lor fuseseră trecute peste graniţă în Occident şi publicate acolo.
Miha îşi exprimă dorinţa să le citească. Ilia îi zise că nu le are, dar că un
prieten de-al său are fotocopiile. Le făcuse chiar Ilia, dar nu-i suflă o vorbă
despre asta lui Miha. Nu se ştie niciodată. Stătea pe un butoi cu pulbere, le
dusese pe toate din casă, le împrăştiase pe la prieteni.
— Numai că la el te duci singur. Le iei şi le ţii la tine. O să trec eu să le iau
când trece valul.
Ieşiră în stradă cu un aer de conspiratori şi îl sunară de la cabina telefonică
de pe strada Pokrovka pe prietenul cu numele Edik. Ilia vorbi tare în receptor,
pe un ton nepăsător: