Ludmila Ulitkaia - Imago

cuvintele lui. Ce-i făcea să nu trântească tăblia de la pupitre, să nu sară din
bănci ţipând, să nu se repeadă la uşă, să nu blocheze ieşirea cu trupurile lor,
bulucindu-se, repede, repede?! Pe coridor, la vestiar, afară!
De ce-l ascultau atenţi? De ce profesorul găsea că e interesant să le ocupe
mintea cu lucruri de care ei nu simţeau deloc că ar avea nevoie? Îl tulbura
senzaţia că avea o putere nevăzută asupra lor: copiii învăţau să gândească şi
să simtă sub ochii lui. Ce oază minunată în mijlocul urâţeniei anoste, aceeaşi
în fiecare zi!
Trei zile mai târziu se anunţă moartea lui Stalin, şi pe Viktor Iulievici îl
încercă o uşoară satisfacţie – ghicise înaintea tuturor. În plus, el făcea parte
din minoritatea absolută care nu intenţiona să deplângă pierderea uriaşă.
Părinţii îl trimiteau în Gruzia să petreacă acolo toată vara; ultima oară fusese
la Tbilisi cu toată familia în 1933, cu puţin timp înainte de moartea tatălui său.
Ştia de la el cât de mult îl dispreţuiau rudele gruzine pe Djugaşvili, se
temeau de el şi-l urau.
A murit tiranul. A murit titanul. O creatură dintr-o specie foarte veche, ieşită
din lumea subpământeană, un monstru cu o sută de braţe şi o sută de capete. Cu
mustăţi.
La şcoală cursurile fură întrerupte, îi strânseră pe elevi să meargă la
adunare. Viktor Iulievici îi conduse la etajul al treilea pe elevii săi de clasa a
şasea, încolonaţi doi câte doi. Miha, care se învârtea în jurul lui cu o foaie de
hârtie, îi vârî în mână pagina de caiet acoperită cu litere mari, violete.
Scrisese o poezie.
Cuvintele „Moartea lui Stalin“ erau încadrate într-un chenar.
Plângeţi toţi de pe-aci şi din lumea întreagă,
Voi, doctori, dactilografe şi alte meserii.
Stalin al nostru a murit, altul ca el
N-o să mai fie nicăieri niciodată.
„Te salut, Catul!“, zâmbi în gândul lui Viktor Iulievici şi-i zise în şoaptă:
— Doctori, mai înţeleg, dar de ce dactilografe?
— Mătuşa mea, tanti Ghenia, a fost dactilografă. Să le zicem secretare,
corectă Miha din mers. Pot s-o recit?
Zelul militant al lui Miha nu ducea la nimic bun…
— Nu, Miha, nu te sfătuiesc. Uite, poftim, e sfatul meu categoric.
Miha vru să apuce foaia, dar profesorul o împături în două cu uşurinţă,
lipind-o de piept: